Ce păstrăm din 2015: Albume (2)

Arca - Mutant

Mutantul lui Arca e ca atunci când te duci în club, într-una din nopțile alea când te simți mai bine ca niciodată, ești viteaz și bagi shot după shot, picioarele nu mai ascultă de tine și nimeni nu înțelege vreo vorbă pe care o scoți, dar ești tânăr, mai vrei și mai poți, așa că #yolo, încă unul, sigur că da, într-un loop care-ți ia mințile. Alejandro Ghersi – 25 de ani, Venezuela, producător (de FKA twigs, Björk și Kanye West, printre altele) – a adunat în acest al doilea album de studio 20 de piese împletite atât de strâns și de organic încât ai putea să juri că e o singură piesă care curge din tine, îți răscolește toate gândurile cărora nici n-ai apucat să le dai încă o vagă formă, le frământă cu toate anxietățile și poftele pe care le tot cari după tine și apoi ți le scoate prin vârfurile degetelor într-o mișcare indecisă, ca atunci când ai vrea și să apuci, și să lași. Practic, Mutantul lui Arca ar putea foarte bine să fie soundtrack pentru religia nestatorniciei. Te ia în primire agresiv și te lovește direct în viscere, te lasă amețit într-o baltă de stări cu care nu știi ce să faci, după care te mângâie duios pe creștet și-ți spune că o să fie bine; când te mai liniștești un pic și ai impresia că ai înțeles ceva din ce ți s-a întâmplat, se sucește deodată și-ți dă un șut în stomac, te pupă pe frunte și dispare. Vanity e de departe cea mai lipicioasă piesă, e foarte posibil să te trezești că te bâțâi pe ea cât aștepți la semafor, dar poate să fie și pretext să-ți faci de cap pe-un ring de dans. Sinner te toacă mărunt-mărunt, continuu, până-ți face creierii o salată de crudități peste care toarnă ocazional, cu niște note inocente de pian, stropi de miere, să meargă mai bine. Pe Snakes devii intim cu tine însuți – într-o duminică dimineață, întins în pat, te gândești că ai putea să ai mai multă grijă de tine. Mutantul meu preferat e Mutant. În șapte minute și douăzeci și șapte de secunde (cea mai lungă) adună dogmatic toate obsesiile unui individ care vrea câte puțin din fiecare, cu care o să te tot întâlnești. (Mirela Petre)

ohslo – Comfort

În 2014, am adăugat în cutia de sounduri perverse duo-ul +18. Anul ăsta, li se alătură olandezii Dave Sorry și Nanne Hil (sau cum i-o fi chemând de fapt), al lor bedroom r&b și-un pat dublu pe post de ring. (Gabriela Pițurlea)

Hot Chip – Why Make Sense? 

Disco electronica cu versuri de hip hop, un pic de funk și ceva mai mult pop – Why Make Sense? al băieților de la Hot Chip le amestecă pe toate și le face să capete sens, chiar dacă e mai presus de a-și pune astfel de probleme meschine. E cu întâlniri la miezul nopții, If I don't get to see you/ At least I can feel you, e și asta o consolare, You make my heart feel like, like it's my brain, militează pentru libertate, frica nu mai locuiește în tine și n-o să-ți mai ascunzi fața, pentru că oricum, ce sens are, Why be tough/ When strength is just for losers?/ Be what you are/ At the mercy of yours. N-ai încotro, dansezi și nu-ți pasă, pentru că ți-ai dat seama că e inutil și obositor să te străduiești să faci lucururile cu sens, când sensul îi lipsește cel mai tare lumii.

Plurabelle – Arsenal

Plurabelle sunt de-ai noștri, colaboare între Fierbințeanu și Alex Bălă. Arsenal începe ușurel, nimic care să-ți dea de bănuit. Primele trei piese sunt de bâțâială light, în variate stadii de experiențe extra-conștiință. Te momește și îți dai seama că te-a prins în capcană abia la sfârșitul lui The Unbreakable String, piesa a patra, când începi să te prinzi că te întrepți într-o zonă dubioasă. Cineva îți zice ceva în coreeană și miroase a haos. Tot ce-a fost până acum e o introducere pentru Arsenal, un bad trip de 20 de minute, o psihoză de noise și drone care îți topește creierii și ți-i înlocuiește cu fum. Îți trece un synth rece pe șira spinării și te alungă tobele africane să fugi cât oi vedea cu ochii. Te-aruncă într-un joc și controllerul nu e la tine. Îți latră demonii pe urme și mărșăluiești hipnotizat spre unde? N-apuci să-ți dai seama, s-a terminat și în loc de muzică a rămas nimicul, iar peste tine au trecut toate spaimele cu tancul. 

Björk – Vulnicura

Când îți pui Vulnicura în urechi, vine Björk, te ia de o mână și te duce pe o plajă islandeză să-ți spună povești despre cum se prăbușesc relații. A scris albumul ăsta după ce a divorțat, “the most painful thing” prin care a trecut în viață, după cum spune. Te trece prin nesiguranțe, prin frici și prin futaiuri, devii voyeur al celor mai intime părți dintr-o legătură care se destramă - Every single touch we ever touch each other / Every single fuck we had together / Is in a wondrous time lapse. Apogeul e în Black Lake. Pe sunete de viori și cu emoția înfiptă în gât, îți împrumută durere. Apoi, pe la mijlocul melodiei, viorile mor și explodează un beat ca o inimă furioasă - You have nothing to give, your heart is hollow / I am drowned in sorrows. Pe măsură ce treci prin album, tinzi spre resemnare, până când în Atom Dance te scufunzi în ocean și te reîntregești cu universul. Până la final, aproape te vindeci, dar încă simți durerea când te împungi cu un deget în locul unde a fost rana.

De văzut: clipul de la stonemilker, filmat 360 pe o coastă, cu o Bjork galbenă ca un soare, dar care refuză să se lase înghițită de ocean. (Ștefania Matache)

The Maccabees – Marks to Prove It

Era august când am auzit prima oară Kamakura, pe scena Summer Well. S-a făcut noiembrie când mi-am adus aminte de ea. Mă mișorasem între timp. Over the summer, a lot changed. Undeva prin septembrie, m-am trezit într-o zi fredonând prin casă you just know when you know you just know. Apoi am luat melodie cu melodie, vers cu vers, și începeam să înțeleg. No one says a word because it breaks a heart. Și așa, albumul a devenit o experiență personală înainte să apuc să mă revolt și să-l las deoparte. Later on, later on, later on we won't care. Și o să cresc la loc, your best friends forget you get old. Doar că, între timp, tot ce am e o întrebare. What are we doing now what are we doing now?

Christine and the Queens – Christine and the Queens

Inițial lansat în 2014 în Franța, sub titlul Chaleur Humaine, albumul a fost regândit anul ăsta și pentru americani. Așa că a devenit un album omonim, cu ceva versuri în engleză și câteva piese bonus.

De știut: pe Christine n-o cheamă Christine, ci Héloïse Letissier. A ajuns să facă muzică cu ajutorul unor drag queens, și de aici și-a inspirat și numele; Letissier e gender-queer și pansexuală; cântecele ei sunt epurarea tuturor formelor de discriminare și respingere de care a avut parte; muzica ei e însoțită de video-uri și performance-uri care completează un discurs, dar mai ales un proces; totul sub o formă synth-pop, cu o încâlceală sexy de franceză și engleză (pentru mine și plină de mister - așa mi-aș fi dorit să știu ce înseamnă tot ce spune ea după bridge-ul cu cut it open, so I can see through it).

De reținut: e vorba despre a fi suficient de curajos pentru a fi vulnerabil. (Larisa Baltă)

Unknown Mortal Orchestra – Multi-Love

Ultimul album UMO are următoarea poveste în spate: solistul Ruban Nielson s-a încurcat cu Polly and Marie, adicătelea polyamory și în viața lui și a soției Jenny a apărut o altă femeie, de care amândoi s-au îndrăgostit: we were one, then we became three. Melodia care dă titlul albumului Multi-Love începe ca Beirut și se transformă într-o piesă funk sub influența halucinogenicelor. Ur Life One Night e numai bună de pregătirea de party. Și mai e și track-ul disco Can’t Keep Checking My Phone pe care vrei să pocnești din degete și să dansezi ca Elaine, în timp ce falsetto-ul lui Ruban vorbește despre mine și tine, cu nasul în telefoane, asteptând să vedem dacă apare seen în dreptul mesajului. (Miruna Potop)

Nils Frahm – Music for the Motion Picture Victoria

Am văzut Victoria (2015, r.: Sebastian Schipper) după ce deja ascultasem de nenumărate ori coloana sonoră compusă de Nils Frahm, iar acum nu îmi dau seama dacă pot să scriu despre muzică fără să pomenesc filmul sau invers sau dacă mai sunt așa de convinsă că soundtrack-ul funcționează exclusiv de sine stătător, ceea ce în mod sigur se întâmplă, da, funcționează, dar abia acum, după ce am văzut și filmul, îmi dau seama că muzica asta pe care a compus-o Nils Frahm chiar este despre noapte, despre un Berlin gol și adormit, un cui pe un acoperiș de bloc, un jaf armat în zori de zi și despre faptul că a pus pian peste o petrecere techno, ceea ce este doar un contrapunct, s-a mai făcut, dar este cea mai emoționantă secvență de film pe care am văzut-o în ultimul timp și aterizează ca un vârtej, pentru că filmul ăsta nu se oprește nicio clipă, n-are nicio tăietură de montaj, trebuie asimilat dintr-o bucată, ca și muzica lui Frahm. (Ioana Moraru)

Bonus* - dela Sora Treișpe:

* „Băieții mei ascultă doar hip-hop și manea / Sunt legat de ei așa cum ziua leagă noaptea” (Paraziții - Așa Cum Vreau)

La ora actuală, nu prea mă interesează muzica așa cum o consumam până acum, așa că o să mă rezum la chestii elementare, până când o să ajung probabil să ascult numai jazz minimalist sau ceva de genul.

În 2015 nu cred că mă mai poate interesa vreun altfel de rap decât ăla întunecato-abstract, cel care are o oarecare miză autoreferențială și un sistem de referințe care să mă scoată din monotonia de beat-uri samplate până la refuz și versuri scrise plescăind în sictir dimineața pe veceu. Îmbătrânesc, mă plictisesc repede, am nevoie de stimulare serioasă, nu mai halesc cheap glam rap sau împrumuturi mișele.

frateleNORD – Bayrampașa

”critical regionalism” (termen bun, dar din păcate nu al meu) + explorarea marginalității = love, extremă + extremă = love, bayrampașa + eu = love.

frateleNORD pleacă din start în ruta de comunicare de la premisele marginalizării, pentru că se află printre cele două top necomerciale proiecte de muzică de care știu din România (care îmi plac). (Celălat e ălălalt de mai jos). Scriu despre Bayrampașa ca să scurtez calea multora către a-i descoperi pe Cleg și Zoné în timp cât mai util, pentru că e mult de recuperat. Dacă vrei să scormonești într-un proiect superautoreferențial și făcut strict pentru patima după muzică, bagă nasul, o să fie și stresant și amuzant și onctuos și frustrant și eliberator. Estetica frateleNORD e cu de toate, de-aia iese un gri dubios în final, pentru că așa e și când amesteci toate culorile. De asta sunt atât de plenipotenți și te absorb în asemenea hal. Proiecte ca ăsta și cel de mai jos mă fac să mai am speranță în lupta specie versus comerț.

Zmoalăcazan – Camerele secrete ale cameleonului. Toamna.

Nici ăsta nu-i nou pe aici, dar e datoria fiecăruia să caute să vadă cine (mai) era înainte. Despre albumul ăsta nu am apucat să scriu, deși l-am ascultat de multe ori, chiar dinainte să aibă loc concertul de lansare. Ce aș fi zis, dacă aș fi apucat, este că e o combinație care îmi place și mă agită în același timp, îmi place la nivel compozițional ca un accident plăcut, darkăreală browniană care îndeamnă la introspecție, îmi plac versurile, îmi place vocea, mă și seacă la un moment dat, îmi place cum dă pe beat. E un dadaism care imediat după ce te-a îmbrățișat cu o coerență pufoasă, te-a și expulzat în fundul capului tău, că zice, doar, băiatul: eu fac rapul de care ți-a zis rapul să te ferești. Ca umorul: cu cât percutează mai puțini, cu atât mai zemos. Zmoală duce băiețeala la next level, e și regizor și servește teatru, dar despre asta, altă dată, că nu e fair play. Cameleonul are un talent brut și scârbos, care pe mine mă consolează. Două track-uri cu Cleg și unul cu gangsta-rapperul Franco Belea.

Pupy!