Ce păstrăm din 2016: Albume (1)

Radiohead – A Moon Shaped Pool

Wake me up / If you think this is over then you're wrong. Așa se termina ultimul cântec de pe The King Of Limbs. Au urmat 5 ani de tăcere, în care părea că Radiohead nu se va mai trezi. Apoi, într-o glorioasă duminică, a fost lansat noul album, A Moon Shaped Pool, pe care l-au însoțit cu un turneu mondial.

Începând cu Burn the Witch (un cântec care ar putea la fel de bine să se refere la crucificarea celebrităților în mass media sau la ostracizarea socială a celor care par diferiți) albumul pare să fie atât o critică adusă societății în descompunere, cât și un îndemn disperat spre reumanizare. Cântece precum Daydreaming (It's too late, the damage is done), Decks Dark (Then into your life there comes a darkness) și Present Tense (As my world comes crashing down) par să evidențieze această tendință, dar au de asemenea o puternică tentă personală. De fapt, întregul album poate fi înțeles pe două planuri: suferința ființei umane și suferința lui Thom Yorke, care cu un an în urmă divorța de soția lui, cu care fusese 23 de ani (Half of my life).

Totuși, nu totul e guvernat de o viziune sumbră, iar cântece precum Desert Island Disk (Totally alive and my spirit light) și The Numbers (The future is inside us;  We'll take back what is ours) sunt licăriri de speranță ce sclipesc din dezolarea înconjurătoare.

Muzical vorbind, albumul e un melanj deosebit de ritmuri electronice, instrumente acustice și secțiuni simfonice (compuse de chitaristul Johnny Greenwood), acompaniate de vocea bântuitoare a lui Thom. Totul se încheie cu ruga Don't leave, ceea ce chiar nu-ți prea vine să faci după experiența asta muzicală. – Maia Petringenaru Van Kline

The Last Shadow Puppets – Everything You’ve Come To Expect

N-am scris niciodată până acum un review de album, dar presupun că a venit momentul și pentru asta. Oare ar trebui să comentez numele? Sunt sigură că ați auzit de nume și mai lungi de albume. Iar pe copertă, dacă nu v-ați prins, e Tina Turner. Și nu, nu are nicio legatură cu Alex Turner. Dar el și cu Miles Kane au revenit după 8 ani cu această minunăție de album, cu care mă obsedez încă din aprilie. Până atunci ne tot ținuseră pe jar cu câte un videoclip care să ne dea un mic indiciu despre povestea celor 12 piese, de la fețele lor îngropate în nisip în piesa eponimă, până la mireasa alergând pe plaja din Aviation. Ascultându-le de la un cap la altul, e imposibil să nu îți dai seama cum versurile compuse de solistul din Arctic Monkeys au trecut de la baroque-pop-ul de anii ’60 din The Age of The Understatement la soft-rockul din anii ’70. Cu o nuanță cinematică, ajungi la finalul albumului și îți dai seama că totul a sunat ca un soundtrack de film. Și cu toate că nu o să auzi nicio piesă pe fundalul următoarei pelicule James Bond, în minte îți va rămâne vocea lui Turner cântând Often the humble kind but he can’t deny/ He was born to blow your mind.

Her – Tape #1

Nu există un singur cuvânt care să poate descrie prin ce stări te poate trece albumul duo-lui francez Her. Chitare înfundate, ecouri de voci, versuri recurente, dar pline de suflet. A încerca să diseci EP-ul ca să vezi ce are la bază ar fi o totală greșeală. Trebuie să îl iei ca întreg și să îl lași să te lovească. E o experiență sinestezică, vocea subțire a lui Simon Carpentier ajungându-ți instant în sânge. Și o să te trezești fredonându-le piesele în mijlocul zilei, după ascultări repetate, fără oprire. Albumul sau, mai bine zis, această ofrandă adusă femeii, începe prin suprapuneri de discursuri feministe și, recunoscând vocea Emmei Watson, te lași purtat de valul de sunete. Până la Interlude-ul ce îmbină franceza și germana pentru a încerca definirea femeii, te întâmpină Quite Like, prima piesă auzită de la ei, care mi-a stârnit adorația pentru Her. Apoi Five Minutes vine cu un vibe mai ritmat, pregătindu-te de piesa ce poartă numele trupei. Iar ultima, dar nu cea din urmă, este Union, al cărui video este, poate, cel mai frumos din lume. O petrecere într-un apartament francez, lumini și umbre în slow motion. Și dacă nu rămâi fermecat când spune She’s my queen, atunci auzul versului In your blood, it’s like I’m running in your brain o să te lase praf. – Alexandra Ștefănescu

Glass Animals – How to Be A Human Being

Cred că vine un moment în viață (mai repede decât credeam) când devine greu să-ți mai faci BFFs, sau să găsești o carte pe care să n-o pui jos până n-o termini, oricât de ocupat ai fi, sau să intri într-un SH și să ți se pară că ai aterizat în paradisul posibilităților. Deschiderea și curiozitatea rămân aceleași, dar pretențiile cresc, micșorând ochișorii sitei care cerne oamenii și lucrurile cu care consideri că merită să-ți umpli existența. Cam la fel e și cu formațiile. Greu se mai lipește de mine vreuna pe care să nu-mi pară că am mai auzit-o altundeva mai bine, pe care să vreau s-o păstrez no matter what, genul ăla de formație care-ți vine imediat în minte când te întreabă cineva ce muzică asculți, sau când te trimit prietenii la laptop să pui ceva, ca să nu mai fie așa liniște pe fundal.

Cam asta au reușit Glass Animals, încă dinainte să lanseze Zaba, primul lor album. Iar anul ăsta, când l-au lansat pe al doilea, după o perioadă lunguță de tăcere, nu eram un geamantan de așteptări, nu eram pregătită să renunț la ei dacă nu vor fi mai buni decât data trecută. Am dat play așa cum îți descui ușa după o vacanță prelungită și te scalzi în mirosul de acasă. Și m-am bucurat, normal, că nu s-au rezumat la tentaculele sonore cu care m-au prins acum trei ani, ci au adus personaje-n cântece și narațiuni precum cele scrijelite pe-un șervețel la restaurant. Nu-mi dau seama dacă va înceta vreodată să fie fun. Dar îmi dau bine seama de ce am zâmbit când mi-a scris Andreea: „În Tucano din Chișinău se tot aud Glass Animals de vreo 3 cântece încoace, trupa îmi amintește mereu de tine.”

Brodka – Clashes

Există cântece care se împrăștie în mine ca un fum leneș, de jar care a uitat să se stingă, și pe care mi le imaginez uneori cântate de iele în timp ce gonesc printre cearșafuri albe, întinse la uscat. Probabil de la Anna Calvi mi se trage căutarea lor inconștientă și senzația de goliciune afundată în pluș, într-o cameră rece, pe care o am când aud unul. Monika Brodka e poloneză, dar cântă numai în engleză pe albumul produs anul ăsta în colaborare cu un tip care a mai lucrat și cu Joanna Newsom și cu Devendra Banhart. M-a făcut să uit un pic de dorul de a o vedea pe Calvi live. Și să visez că toate ielele astea se vor strânge cândva pe un mal de lac sau pe un acoperiș de bloc și își vor uni vocile o noapte întreagă, până la răsărit, într-un My name is youth. – Gabriela Pițurlea

Jurjak – Lemon Blues

De la noi, recent lansatul Lemon Blues, pentru că reușește să-l facă pe Alecsandri acceptabil pentru cine a trecut prin școala românească, punându-i versurile pe niște acorduri când calme, când obraznice, cu care se potrivesc aproape enervant de bine. Pe deasupra, judecând după videoclipuri, băieții nu stau rău nici la capitolul vizual, deși booklet-ul antemenționatului album cam lasă de dorit.

PJ Harvey – The Hope Six Demolition Project

Într-o oarecare antiteză, din muzica de la ei invoc The Hope Six Demolition Project, că vine cu un ditamai awareness call à la 2016, fragmente rupte din world music pe care mai greu le găsești în tot ce înseamnă marea scenă alternativă a lumii și una din cele mai mișto și haunting voci feminine ale vremii, fiind printre puținele care ies în evidență la momentul actual. – Andreea Cornilă

Beyoncé – Lemonade

N-am fost niciodată fan Beyoncé – nu că aș fi avut ceva împotriva ei, mi s-a părut mereu destul de cool, dar muzical vorbind, nu ne-am prea întâlnit (decât rar, la caterincă). Până când a lansat Lemonade.

De la All The Single Ladies la albumul ăsta incredibil este cale lungă, și mi-a luat ceva să accept că am subestimat-o grav pe Beyoncé. Nu m-aș fi așteptat la atât de multă profunzime*, atât de mult meaning din partea ei. Țin minte că stăteam în vârful patului, în beznă, cu căștile în urechi și sorbeam din priviri cadrele, culorile, îmi notam pe telefon versuri din poeziile care umpleau spațiile dintre melodii. Mi s-a făcut și pielea de găină la partea în care au apărut mamele unora dintre băieții împușcați de poliție. Am petrecut câteva săptămâni ascultând zilnic tot albumul, până când mi-am dat seama, de fapt, că ce-mi place cel mai mult la Lemonade nu este muzica în sine, ci mesajul pe care-l transmite. Plâng de fiecare dată când mă uit la momentul lui Beyoncé cu Kendrick Lamar de la BET Awards – pe lângă faptul că au cântat Freedom la un eveniment dedicat activiștilor afro-americani, ce se întâmplă pe scena aia e mai mult un manifest activist despre drepturi egale decât un moment muzical. Cred că respect cel mai mult faptul că, odată cu Lemonade, Beyoncé a schimbat placa – jonglează cu semiotică și percepții for the greater good, de parcă și-a dat seama cât de tare răsună vocea ei și cât de mult impact poate să producă. N-o mai văd ca fiind tipa care cântă Who run the world? Girls!, ci ca pe cea care își transformă minutele pe care le are la dispoziție într-un spectacol despre opresiune.

(* încă nu înțeleg I like my negro nose with Jackson 5 nostrils, dar chiar și așa, n-am cum să neg faptul că Lemonade e de departe cel mai bun lucru pe care l-a făcut vreodată Beyoncé, și mă bucur mult că un artist cu care nu credeam că o să mă identific vorbește atât de liber și bine despre probleme care contează și pentru mine. Acum înțeleg de ce i se zice Queen Bee.) – Roxana Caia

NAO – For All We Know

Mare parte din adolescență am ascultat R’n’B. Mă certam cu toată lumea pe cum se pronunță Aaliyah (a-li-a, ok?), știam mișcările funky ale lui T-Boz de la TLC, aveam casete cu Joe, Ginuwine, Maxwell și Babyface, băgam Blackstreet fără nicio rușine, iar Lauryn Hill și Erykah Badu mi-au rămas până în ziua de azi de referință. Ei bine, uitasem cam de toți ăștia până undeva prin toamna anului trecut, când am descoperit Bad Blood, care m-a dus instant cu gândul la pantalonii largi cu bustieră din Are You That Somebody, ba chiar și la accesele de agresivitate din Scream. O aglomerare de fredonare compulsivă (don’t tell me I’m coo-coo-c-coo-c-coo-c-coo-cc), un dans ritualic în cap și o voce rămasă pe timpan. Ei bine, în vara asta a venit tot albumul, debutul lui NAO, o tipă din Londra care a pus niște R’n’B, disco-funk și electro la un loc și a scos For All We Know – 18 piese cu mult ritm care să zbârnâie în tine chiar și când mergi pe stradă prin mocirlă, când dai cu mopul, când te faci că ești ocupat la 16:55 și, eventually, când te dai în spectacol într-un băruleț în care nu mai dansează nimeni. Pe scurt, ceva ce îți poate însoți cam orice moment din zi, universal sau prins doar la tine-n cap. Mie, una, cel mai mult îmi surâde dup-amiaza de vară cu Adore You, un sincron de pași cu un străin random de pe stradă pe Fool to Love, și ceva alcool și voie bună într-un moment în care nu se întâmplă nimic important, într-o duminică de martie, pe Feels Like (Perfume).

Angel Olsen – My Woman

De Angel Olsen m-am atașat emoțional destul de mult încă de când am auzit-o prima oară fredonând, în tonul ei tragic, if only we could dance our way to death sau if you've got a sense of humor you're not so bad și alte mici asemenea filozofii familiare.

Apoi, anul ăsta, de ziua copilului, ca un cadou, Olsen mi-a apărut în feed-ul de YouYube cu o perucă argintie pe cap, obligându-mă, mai mult sau mai puțin, să mă holbez la ea în timp ce cânta Intern, această chestie nedefinită și deplină care anunța fix albumul pe care mi-l doream: mai tragic, cu vocea ei mai bine pusă în valoare, cu măruntaiele puse cu totul în versuri. My kind of girl.

A urmat Shut Up Kiss Me, un soi de drunken-karaoke-song pe care mi-am reevaluat, practic, toată viața amoroasă, și, pe final de vară, Sister. O baladă foarte Stevie Nicks-iană în care, deși nu s-a scris nicăieri despre ce vorbește, zice she came together like a dream that I didn't know I had și all my life I thought I'd change, așa că am pus piesa asta undeva foarte aproape de mine.

Albumul a ieșit prin septembrie, și l-am tot ascultat de atunci pe repeat, aproape compulsiv, până când am ajuns să sper că, într-o lume paralelă, l-am scris eu. Angel Olsen a reușit să dea glas tuturor nerostitelor din lumea asta a tăcuților. Cu primele piese trece prin grunge-ul aparent stângaci pe care l-a bătut în cuie pe primele albume, pentru ca, mai apoi, să sară la jumătatea mai lentă a albumului. În ciuda diferențelor de ritm, totuși, cele două părți sunt la fel de violente, sensibile, neșlefuite și poetice în același timp. Heart Shaped Face, de exemplu, e o poezie foarte simplă și dezarmantă pe care Olsen o cântă cu niște variațiuni de voce abrupte, pline de surprize – chiar când crezi că e gata să-și piardă glasul într-un scâncet, te lovește cu un mix de brutalitate și compasiune: you never needed anyone to expose you to yourself.

Dominante sunt cele două ode de aproape 8 minute, Sister și Woman, care conturează un cerc complet de descoperire și asumare, speranță și deznădejde, dezamăgire și vindecare, ambele având, pe final, câte un vers repetitiv (all my life I thought I'd change / I dare you to understand what makes me a woman), ca propoziția-pedeapsă pe care ar trebui să o scrii la tablă ca să îți intre cap, să nu uiți, să înțelegi. Iar finalul albumului e un cântec de jale dintr-o altă lume, în care Olsen își încheie pledoaria de 47 de minute cu cel mai trist vers din lume: I'll be the thing that lives in the dream when it's gone. – Larisa Baltă