Ce păstrăm din 2017: Albume

Varg - Nordic Flora Series Pt. 3: Gore-Tex City

Se spune că muzica reflectă spiritul timpurilor. Bănuiesc că e adevărat, dat fiind că alegem ce ascultăm după cum simțim, mai repede decât rațional. Iar 2017 ăsta se simte ca un nor care plutește apăsător atât asupra Bucureștiului, cât și a lumii, în general. Dacă e să păstrez ceva din el pentru viitor, voi alege exact această senzație. Jumătate din labelul suedez Northern Electronics, Varg abstractizeză perfect lumea în care trăim zilele astea. Se învelește în ambianțe grave și beat-uri tenebroase, pe care le compune curat, cu cele mai simple echipamente, și se face remarcat cu o eficiență supersonică.

Nordic Flora Series Pt. 3: Gore-Tex City e o călătorie cu destinații multiple pentru o lume mereu grăbită. Personal, abraziv și poetic, e un material care vine la pachet cu o serie de colaborări surprinzătoare, care a reușit să-mi atingă o coardă sensibilă pe care nici nu căutam s-o gâdil. Așa cum se întâmplă cu mai toate lucrurile bune. - Iris Opriș

Sevdaliza - ISON

ISON este numit după o cometă, pentru a păstra tema cosmică. Așa se numește albumul de debut al Sevdalizei, care cuprinde preocuparea ei pentru piele și arhetipuri feminine, două cântece din al doilea EP, Children of Silk, precum și Amandine Insensible, Marilyn Monroe și singleurile Human și Heroes.

Wake up, nobody wanted your scars. Scarlet Red e coperta albumului și prin videoclipuri tot scarlet red se vede. Scarlet le spunem și femeilor angajate în relații sexuale cu oameni diferiți. Simultan. Albumul ăsta e despre consumerism sexual, despre dragoste ca otravă pură, cuvântul cheie fiind „pură”. Sevdaliza spune că totul este despre percepție. Eu simt că asist la nașterea unui pui de balenă când ascult albumul asta. E despre trup și coșmar, despre haos și respingere, despre ce-ai fi vrut de fapt să spui. Iar ea îți povestește toate astea îmbinând vocea ei de sirenă păcătoasă cu sunete nelumești și muzică.

Maybe I am too scared to forget you/ I just can’t remember how it feels like to function without. Probabil vei înțelege despre ce e vorba aici. Probabil vei înțelege despre ce e vorba peste tot, căci ISON e Armaghedonul empatiei.

Sufjan Stevens, Bryce Dessner, Niico Muhly, James McAlister - PLANETARIUM

În 2011 lui Nico Muhly (băiat pe care îl cunoaștem pentru că a scris mare pare din soundtrack-ul filmului Kill Your Darlings) i-a fost cerut un produs nou. I s-au alăturat Bryce Dressner (The National) și Sufjan Stevens (pe care eu îl iubesc din adâncul sufletului meu pentru un fel de puritate neprihănită, departe de a fi pământeană), care a scris toate versurile și care și-a luat și percuționistul după el, pe James McAlister. Au avut câteva concerte în 2012. Poate că rămăseseră cu gândul la planete sau poate li se făcuse dor sau poate cine știe de ce și cum... Cumva s-au întors anul trecut în studio, cumva au scos anul asta la lumină un cântec, Saturn, odată cu apariția căruia au anunțat și a albumul Planetarium, construit din 17 cântece numite toate după corpuri cerești sau alte treburi astrale.

Instrumentale greu de descris, care te poartă cu ele cât mai departe de aici (sci-fi, electro, pian și diverse sunete de origine incertă), prea ciudate ca să-ți placă și prea interesante ca să nu-ți placă. Versuri despre întâmplări pământești, despre dorințe [Crazed nymphomania/ Touch me if touching’s no sin – Venus], lupte, războaie chiar [Im the producer/ Im the God of war/ I reside in every creature – Mars], resemnări [So if you dont trust me/ It’s best if I drown – Neptune] și despre orice altceva lași să ajungă la tine. Coase laolaltă petice de de toate. Mituri, știință, astrologie, astronomie, spiritual și profan. Ciudat. Albumul ăsta mă liniștește și mă agită, mă fascinează și mă sperie, mă înfurie și mă satisface. Albumul ăsta e o dezmorțeală de simțuri. Neptune e preferata mea de aici. E despre zeul mărilor, al cutremurelor și al cailor, zeul din All of Me Wants All of You, preferata mea de pe Carrie and Lowell al lui Stevens, omul care parcă te iartă atunci când îți cântă. - Ana Trif

Gorillaz - Humanz

În martie mergeam la concertul Gorillaz de la Londra înainte să fie lansate toate melodiile, și ziceam ăsta e albumul anului meu. Am avut dreptate, doar că motivele de acum sunt un pic diferite. Presărat cu mici hinturi politice, albumul se termină cu melodia de un optimism deșănțat We Got the Power, care marchează, în 2017, sfârșitul a ceea ce s-a numit The Battle of the Britpop în anii 90: îi reunește pe antagoniștii Noel Gallagher și Damon Albarn sub acoperișul aceleiași piese. Poate e melancolia de sfârșit de an care mă face atât de atentă la simboluri, dar tradiția Gorillaz de a avea pe fiecare album cât mai mulți colaboratori, mă emoționează în mod deosebit într-o lună decembrie în care dinspre Palatul Parlamentului pare să se stingă lumina. În timp ce eu scriu astea acum, afară ninge sau lapovițează pentru prima oară în București și mii de oameni s-au adunat și stau în frig să protesteze. Iar ei sunt the Humanz cu care vreau să intru în 2018.

We got the power to be loving each other
No matter what happens
We did it before
And we'll do it again
We're indestructible
Even when we're tired
And we've been here before

Charlotte Gainsbourg - Rest

Titlul, deși în engleză, sugerează două direcții afective contradictorii pe care le ai după ce pierzi pe cineva: reste - ca-n franceză, aș vrea să rămâi, dar știi că va trebui și să put the ghosts to rest. Charlotte a scos un album despre doliu: un doliu întârziat, dificil de scos la lumină, după tatăl ei Serge Gainsbourg, mort în 1991 de un atac de cord, și unul mult mai recent, adult, după sora cea mare, Kate Barry, care s-a sinucis în 2013. Faza mișto e că nu trebuie să știi multe despre biografia artistei ca să o simți în Rest. Sigur, dacă ești fan Serge G., ai mai multe șanse să piși ochii pe melodia Lying with You, care descrie ce a simțit fiica lui, care avea 20 de ani pe atunci, când l-a găsit mort în pat, c-un picior dezvelit și o bală în colțul gurii, așa cum știe sigur că nu i-ar fi plăcut să fie văzut vreodată. Și cum o țară întreagă i-a furat dreptul la suferință, pentru că toată lumea și-a apropriat durerea morții lui Gainsbourg, lăsând-o fără liniște. Și mai mișto e că, deși practic asistăm la o mică operație pe cord deschis, Charlotte G. o face în stilul care a consacrat-o, care nimerește la intersecția crud cu stângaci, duios și jucăuș. Ceea ce face că e un album pe care îl poți asculta și la cină în familie, deși merită căști și plimbări lungi și introspective pe străzile orașului. - Karin Budrugeac

Svitlana Nianio - Lisova Kolekciya

Genul programului: albumul de tip cutiuță muzicală. Ucraineanca Svitlana Nianio a înregistrat LP-ul Lisova Kolekciya în anul 1995, însă lansarea a avut loc abia luna trecută. Artista abordează direcția folktronica/neofolk și reușește un sound aparte. Tracklistul se împarte în 15 episoade, primul si ultimul întitulându-se Prologue/Epilogue. Claviatura metalică, vocea angelică și intervențiile electronice creează o atmosferă bântuitoare, tensionată. De altfel, întreg albumul se sprijină doar pe aceste 3 „instrumente”. Sunetul general este unul aerisit, presărat cu o componentă emoțională puternică. Schimbările bruște de măsură și pasajele de clapă înafara tonalității ne țin ancorați și ne fac să ne întrebăm ce-ar putea urma. Piesele au un aer de vals mecanic, Svitlana folosind Casio-ul MT-200 precum un sequencer. Există un contrast savuros între claviatura repetiv-robotică și vocea caldă, spirituală. Personal favourite: Episode 14. - Andrei Țîrcă (Saluna)

Deaf Radio - Alarm & RoadkillSoda - Mephobia

Există genul de albume pe care le asculți, le placi și le mai pui de câteva ori până te plictisești. Mai revii la ele peste un an, când îți aduci aminte. Dar există și genul ăla de albume pe care le pui pe nerăsuflate pe repeat. Le asculți când te trezești, când mergi la muncă, când te îmbeți și pui muzică la petrecerile prietenilor. Albume pe care le-ai ascultat atât de mult încât i-ai enervat pe cei din jur. 2017 a fost un an destul de bizar dacă e să te gândești la politică, decența umană și alte frivolități. La capitolul muzică, însă, lucurile au fost chiar efervescente. Mai puțin faptul că a murit Chris Cornell.

N-aș zice că au fost foarte multe albume care să îmi placă cap-coadă, ci mai degrabă câteva piese de pe fiecare, dar au fost două care mi-au plăcut la nebunie în egală măsură. Primul ar fi Alarm de la Deaf Radio, niște greci care sună demențial. O combinație între Joy Division și Queens of the Stone Age. E genul de album care te face să te urci în mașină și să pleci undeva fără direcție. A două alegere ar fi Mephobia de la RoadkillSoda. E mișto să crezi că știi ce urmează după un riff și de fapt să fie o dileală de solo care te dă peste cap. - Patricia Bîea

Jay Z - 4:44

După capul meu, albumul anului ar fi chiar două, la egalitate. Dar mă conformez, vorbesc doar de unul. 4:44 mi se pare cel mai șmecher și parșiv de bine gândit album al lui Jay Z. Care rămâne un cameleonic, nu și-o mai arde nici fante de Brooklyn, nici gangsteraș, nici pop star în limuzină sau pe tron. Jay lasă garda jos și bifează la toate capitolele: sound armonic și introspectiv, nu tu overproduced, nu tu swag și opulență. Big chief lasă aroganța, ba chiar își permite o mărturisire aproape vulnerabilă: Got a lil’ cold, so bear with me. Versurile serioase și introspective ne arată un om matur, preocupat atât de teme sociale noi (black ownership, responsabilitate personală sau respectul între generații nu prea se regăseau prin versuri), cât și de regretul că și-a rănit femeia iubită printr-o suită de infidelități. Faptul că piesa care dă numele albumului este dedicată inconsolabilei Beyonce nu este atât de relevant ca senzația pe care am avut-o la ascultarea acestuia: Jay începe să-și simtă oasele și are alte priorități. Nu mai face paradă, face muzică mai cinstită decât oricând. Sunt aproape sigur că 4:44 e singurul care ar putea detrona Ooz al lui King Krule pe anul asta - probabil cel mai percutant și impunător bariton „alb”, care la doar 23 de ani trece cu talent prin absolut orice de la jazz la garage, de la post punk la trip hop. De un lucru sunt sigur: Dum Surfer este de departe cea mai fidelă fată la mine în iTunes, cea mai piesă pe heavy rotation. - Sasha Gherghel

Vince Staples - Big Fish Theory

Fucking underrated. Din punct de vedere liric e atât de interesant şi engaging stilul prin care îşi propune să-ți prezinte realitatea de azi şi eventual să te țină ancorat în ea. Nu e muzică de party, nu asta e intenția şi totuşi descoperi nişte instrumentale variate, unele minimaliste, unele sună a EDM, altele cu sound de r&b. E şi Kendrick pe o piesă, e şi A$AP Rocky pe Rain Come Down: I’m the blood on the leaves / I’m the nose in the Sphinx / Where I’m from we don’t go to police. Ia-l, e de studiat. - Cris Mărculescu

Susanne Sundfør - Music for People in Trouble

Dacă toate glumele din lume cu story of my life s-au dus, aș vrea totuși să o mai primiți pe asta a mea despre Music for People in Trouble - care oricum nu prea e de râs. Albumul lui Susanne Sundfør a apărut în viața mea cu Undercover, pe care l-am ascultat de osutăpatrujdemii de ori, până mi-a venit rău. Abia apoi m-am convins să nu mai dau skip la celelalte melodii, și așa am avut revelația. Melodie după melodie, am simțit că albumul ăsta e ca o scrisoare netrimisă deasupra căreia aș lăcrima subtil. Neobișnuit.

În altă ordine de idei, Susanne e o norvegiancă de 31 de ani și, precum colega de neam Ane Brun, e bântuită cam de același tip de melancolie înțeleaptă. Music for People in Trouble e al cincilea ei album și l-a scris după ce și-a descoperit pasiunea pentru fotografie. Așa că a înhățat o cameră, a călătorit, a făcut niște poze, ca mai apoi să traducă totul în muzică. Și a ieșit cel mai lung oftat din lume. Not for the summer, cu siguranță. - Larisa Baltă

ARCA - ARCA

Am zis de ARCA că e periculos încă din februarie și consider și acum că trebuie păstrat aproape. Nu reprezintă sub nicio formă ceva ce ai putea avea în playlist on a daily basis, dar mi se pare un material bun și original pe care trebuie să înveți să îl folosești în explorarea propriei tale persoane, știi tu, când te spargi așa ușurel pe canapea și te gândești la chestii. Ce, nu toată muzica făcută de venezuelezi e la fel?

Mount Kimbie - Love What Survives

Am prins Mount Kimbie în deschidere la Moderat astă vară și în toată agitația și adrenalina aia am crezut că îmi priește mie aiurea - însă nu, Mount Kimbie e un proiect relativ dement, care are capacitatea de a se mula destul de mult pe colaboratorii cu care se întâlnește. Știu că voi țineți minte despre MK că suna a ceva tip electronico-post-dubstep, but check again, mai ales țicneala cu King Krule.

Tricky - ununiform

Iubirea vieții mele, Tricky, a scos al 13-lea album de studio și a șocat publicul, presa și apropiații cu lipsa senzației de criză, altfel relativ omniprezentă în toată discografia lui. Piese ca The Only Way sau The Way We Die te lasă așa cumva cu gura căscată, dar nu vă gândiți că abaterea e prea mare: Tricky tot mai mult șoptește decât cântă și tot prin femeile care torc pe piese cu el se exprimă.

Silent Strike - It`s Not Safe To Turn Off Your Computer

Silent Strike s-a dat cu nemții, fiți atenți, și a scos un album la MOTOR Music Berlin. Un album matur, așezat, dar nu lipsit de îndrăzneală. Vă spun cu mâna pe inimă, în calitate de ascultător fidel încă de la primul album, să vă răcoriți cu piesa care dă titlul albumului featuring puzzling-and-charismatic EM și mai ales cu acel clip cool pe care l-a primit, ca să puteți explora colaborarea cu Cherie. Să țineți un șervețel aproape în caz că vă emoționați la versuri în franceză. - Dana Berghes

***
Albumele lui 2011 - 2016.