Ce păstrăm din 2018: Albume

MGMT - Little Dark Age

MGMT au făcut 2 piese la mișto și s-au trezit apoi în fruntea topurilor. Succesul imens din 2008 s-a bazat pe promovarea hiturilor de pe Oracular Spectacular, album, de altfel, complex si curajos. Dar teve-ul și radioul au contribuit la construirea etichetei de glam pop-stars, deși popularele Kids și Time to Pretend sunt fix ironii la adresa faimei și opulenței. Au urmat albume greoaie, clipuri incomode și interviuri în care trupa se tot delimitează de vechile hituri populare. Însă eticheta s-a dovedit a fi rezistentă.  10 ani mai târziu, MGMT scot al 4-lea album - Little Dark Age. Născut sub semnul vărsătorului, albumul este aur pentru parinții joviali. Sau cel puțin o parte din album. Trupa cântă synth pop și nume ca Duran Duran, Human League, OMD, Tears for Fears pot fi considerate influențe. Pe de altă parte, MGMT păstrează obiceiul de a scoate albume neomogene. Există și balade, și schimbări de masură abrupte, și chitări mediteraneene, și vibe-uri hippie. Totul sub o cupolă lo-fi, sub care Ariel Pink a intrat mănușă, colaborând și el pe 3 piese. When you die este cu siguranță asul din mâneca americanilor, alternând vibe-ul instrumental melancolic optimist cu versurile agresiv nevrotice. Little Dark Age este construit cu gust și pierde puțin din curajul albumelor precedente, dar în același timp prezintă o relaxare specifică înaintării în vârstă. Ei, normal că Andrew și Ben sunt încă verzi și nu par să-și piardă entuziasmul prea curând. - Andrei Țîrcă (Saluna)

Thom Yorke - Suspiria

Multe albume mișto anul ăsta: Janelle Monáe - Dirty Computer, Mitski - Be the Cowboy, Sigh - Heir to Despair, Robyn - Honey. Dar aș minți cu nerușinare dac-aș spune că am ascultat vreunul dintre ele mai insistent decât am ascultat Thom Yorke, Suspiria. Știu că poate trișez puțin cu o coloană sonoră, dar sincer nu îmi pasă foarte tare. Anul ăsta nu am avut niciun chef să intelectualizez muzica. Deși aici ar fi avut cu ce să lucreze creierașul. Nu am avut niciun chef să analizez sunetul. Nu am avut niciun chef să ascult mai întâi cu capul și abia apoi altfel. Am ascultat multă muzică așa cum mi-a intrat în urechi, fără să mă gândesc neapărat de ce. Și tot ce pot spune este că pe Suspiria am mers cel mai bine, am lucrat cel mai bine, am rămas tăcută cel mai bine, am adormit cel mai greu și cel mai ușor. Și doar asta m-a interesat. - Elena Marcu

Tirzah - Devotion

Pop minimalist și loop-ist, construit în paradigmă postRnB de binomul Tirzah Mastin - Mica Levi - „No heartbreak,/ No rejection,/ No harsh words,/ No lies,/ (…)/ No cheating,/ No coldness,/ No letdowns,/ No bust ups,/ (…)/ No crying,/ No way,/ No crying,/ No way!”.  

Inana & Sarra - Inana x Sarra EP

Nick + Delia & Papa Junior + Moni-K upgradați într-un București autotunat, psiholeptic și transgresiv, produși de cel mai versatil label local, Future Nuggets - „M-am trezit și nu mai știu ce s-a-ntâmplat,/ Oare ce-am pățit de sunt așa terminat?”.

SOPHIE - Oil of Every Pearl’s Un-insides

Hyperpop, transumanism și tehnosinteză, plasate într-o capsulă în care regulile sunt gumă de mestecat - „My face is the front of shop, / My face is the real shop front, / My shop is the face I front, / I’m real when I shop my front!“ - Paul Breazu

Cardi B - Invasion of Privacy

Pe Cardi am descoperit-o ca icoană făcătoare de minuni și slobodă la gură cândva prin primăvară. O respinsesem de ceva timp, până m-am întrebat: nu se îndrăgostește orice femeie instant de altă femeie care zice: „I ride the dick like a BMX, no nigga wanna be my ex”? Cardi m-a înveselit apoi mereu, fie în clipurile ei în care spune că nu îi e rușine că are mustață și trebuie să și-o epileze des, că femeile cu mustață au p*zda bună, fie în pozele în care strivea dumicați de mâncare cu unghiile ei paroxistic de lungi. 2018 a adus lumină cu „I like boardin' jets, I like mornin' sex / But nothing in this world that I like more than checks”... bravo, fată. Se mai miră cineva că Invasion of Privacy a rupt? Eu nu. Cardi dă bine când e în zona ei de confort, și cel mai confortabil se simte când cucerește lumea bifând pe rând toate clișeele: dinți puși, fund, sâni, păr aberant de lung, unghii aberant de lungi. Mi-o imaginez pe Cardi mică, urâțică, săracă și speriată, zicând: O să vă fac io! - Dana Berghes

Josh Tillman - God’s Favorite Customer

După Pure Comedy, un bilanț cinic al industriei culturale, Father John Misty (Josh Tillman) a scos un album în care-și arată latura sensibilă. God’s Favorite Customer e despre hoteluri și depresie. Apoi mai e excesul (And a bag of speed from Jamie the PhD), oboseala și vidul faimei (Does everybody have to be the greatest story ever told?). Mr. Tillman, a doua piesă de pe album, pătrunde puternic în disocierea muzicantului, scoțând satiric la iveală dedublarea dintre Josh și alter ego-ul său. Tillman a crescut într-o familie evanghelică, a fugit de acasă, a dormit pe stradă, a cântat cu Fleet Foxes, și-acum trăiește în absurdul și neutrul hotelier: Mr. Tillman, for the seventh time /We have no knowledge of a film that is being shot outside /Those aren't extras in a movie; they're our clientele. Când am ascultat restul albumului, am fost surprinză să găsesc niște melodii atât de vulnerabile. Versuri puțin patetice, instrumental de baladă rock. Deși lipsește conștiința aia de sine din alte albume, e surprinzător și plăcut că „părintele mistic” poate să iasă din zona lui de confort și să scoată niște track-uri mai necoapte, fără toată narativa ideatică în spate. Probabil că Please don’t die se potrivește cel mai bine descrierii ăsteia; te duce cu gândul la Emma, soția lui, și paranoia despărțirii. În alte piese, Tillman mai lovește un pic, ca-n Pure Comedy, în comodificare. El e atât „in the business of living”, cât și cel mai de seamă client al lui Dzeu. Cu o tentă existențială destul de naivă, albumul se-ncheie cu o resemnare față de procesul creativ și față de oameni, în general. Ultimele două piese sună ca un testament atât muzical, cât și personal. Una peste alta, God’s Favorite Customer e un album relatable, care intră bine la tristețe. Îl demistifică pe Tillman, demontând o parte din cultul personalității pe care și l-a format în jurul persona-ului său. - Maria Persu

E greu să alegi câteva albume dintr-un an, fentele sunt numeroase, dar din fericire acest an a fost destul de sărac. Oricum ar fi, una dintre ele ar fi flamenco de cartier, cu atitudine potent-queer & avant-gangsta & dirty-feminism, propusă de pasionala catalană Rosalia. Toată frustranta & încordata metafizică post-modernă de pe primul album recontextualizată post-Tumblr, romantic working class și, inevitabil, melodramatic. La îndemână? Pastișă? Ultra-stilizat? Poate și așa. La polul opus, foarte mult am ascultat și God's Favorite Customer al lui Father John Misty, pentru că-mi plac poeții și, în același timp, zeflemitorii. Bașca, și ipohondri. Din digging-ul făcut pe 2018, aș recomanda Nothing 2 Loose al lui Dj Healer, un fel de Bicep pe anul ăsta, și al său voiaj minimal nostalgic către perioada romantică a scenei house. Ar mai fi compilația Gumba Fire: Bubblegum Soul & Synth​-​Boogie in 1980s South Africa, al cărui nume spune tot, dar și cele două serii Early Tape Works 1986-1993 dedicate meșterului japonez în ambient Kuniyuki Takahashi. - Mihai Tița

Brașov

Brașov e mutată la Madrid de mică și de 3 ani face muzică pe internet. Ea scrie, ea produce, ea filmează, ea montează. Mi se pare că a deconstruit trap-ul până l-a făcut aproape irecognoscibil, cea mai bună soartă la care putea spera orice curent. Am cunoscut-o pe Brașov randomly pe Instagram și primul meu gând a fost că trebuie să cânte la PARADAIZ cât mai repede. Când am cunoscut-o, m-a uimit cât de carismatică e, magnetică aproape, ca un ucigaș în serie. Și am mai învățat ceva important: muzica are pentru ea rolul de a o ajuta să evite câte o implozie atunci când intensitatea ei interioară devine prea mult. E spectaculos de privit. Va deveni foarte cunoscută, foarte curând. 100%. Cea mai bună descoperire pe care am făcut-o în 2018. 

Florence and the Machine - High As Hope

Am crescut cu Florence, în tandem cu muzica ei, o artistă mereu fluidă, în schimbare; așa că High as Hope vine ca o maturizare comună. Ea spune că acest al patrulea album e „the end of love", sfârșitul dragostei, dar într-un sens bun, sfârșitul unui „needy kind of love". Autonomie, putere feminină, onestitate, curaj, cam așa aș defini vocea cu care povestește Florence pe albumul ăsta. Tot ea spune că în trecut lucrurile „s-au întâmplat", au cam luat-o pe sus, pe când acum a compus mult mai conștientă de ceea ce face, implicându-se în toate aspectele de producție ale albumului. Producția e, ca de obicei, grandioasă, teatrală, aproape arhetipală sau cel puțin în felul ăsta rezonează cu mine. E mișto cum se îmbină măreția asta cu părți instrumentale line, viori care susțin noul nivel de vulnerabilitate al vocii. Florence poate fi ascultată live la noi în vara lui 2019 la Electric Castle, iar despre showurile ei, spune că sunt despre a crea o experiență publicului. Dacă nu venea aici, o căutam în alte părți pe glob, dar așa e mai simplu. Abia aștept.

Alizarina - Melodic Blossom

Alizarina e un vrăjitor, mi-am dat seama din prima. Am văzut cum sunetele lui spațiale aduc lumea laolaltă. Transformă o sală goală cu câțiva oameni dezinteresați, într-un tărâm mistic comun (*înainte de Taraf de Caliu, la Expirat). La festivalul Amural era printre ultimii, în ultima zi de festival. Ploua și cei câțiva oameni rămăși se adăposteau sub prelate. Acoperit de pălăria lui cu pană, lăsa sunetele live ale clarinetului să se împletească cu muzica electronică și cu furtuna, până spre final când toată lumea dansa prin ploaie. Organicitatea clarinetului, împreuna cu muzica electronică, natura și tunetele - cel mai bun context pentru Alizarina. Simon Phelep (a.k.a. Alizarina) are 24 de ani și s-a născut în Franța unde de la 7 ani cântă la clarinet. Principala influență a albumului Melodic Blossom e un voluntariat pe care l-a făcut în România în 2014; a cântat cu comunități de romi și a învățat de la ei. Albumul ăsta transmițător de libertate m-a călăuzit în ultimul an și m-a înconjurat de magie, iar mai nou se poate comanda în format fizic, pe CD. Yuhu!! - Alina Medoia

Fratelenord - Moartea filmului mut

Am ascultat două albume anul ăsta. Mizeria de Treehouse de la Sofi Tukker din categoria „succesul i-a stricat și pe ăștia” și, de data asta despre mizerie, ultimul album de la Fratelenord, băieții pe care nu i-a prins răceala asta cu trapu'. Scos ca un EP pe la începutul anului, Moartea filmului mut e format din doar trei melodii București, București, Groapa cu păr și Colivă lights și pentru toate au colaborat pe video cu Baria Q. Von-Carra. Trilogia asta am luat-o ca pe un rant muzical despre om, oraș și lipsă de la care nu avea niciun rost să se abțină. Până la urmă asta e unul din lucrurile foarte mișto la băieții ăștia doi. Că îți arată cu fiecare ocazie că nu sunt interesați de succes, orgolii muzicale, bani sau. Sunt încăpățânați cu libertatea lor și asta îi face să vină în fiecare an (2018 fiind al doișpelea) cu muzică nu din intenții comerciale, ci din viscere. Și tot acolo ajung melodiile lor și la mine. Ce, nu știți de principiul viscerelor comunicante? Moartea filmului mut înseamnă nervi, regret, resemnare, tensiune, fără patetic și victimizare. Muzica de atmosfera liftului care doar coboară. - Adriana Simion

Ursula K. Le Guin & Todd Barton - Music and Poetry of the Kesh

Am ales acest album pentru a aduce un tribut scriitoarei Ursula K. Le Guin, care s-a stins din viață aproximativ acum un an. Lansat în 1985, a fost preluat, reeditat și relansat de label-ul Freedom to Spend în 2018. Acest album însoțește romanul Always Coming Home, reprezintând în același timp documentarea și portretizarea fictivă a unui trib indigen dintr-un viitor anti-colonialist. Pentru a crea o atmosferă, cartea era însoțită de hărți, ilustrații ale instrumentelor și uneltelor, rețete, poezii, un alfabet și o casetă cu field recordings și cântece aparținînd tribului respectiv. De ascultat mai ales pentru a face cunoștință cu poeziile scrise în limbajul Kesh inventat de Le Guin, care poate fi auzit cel mai bine pe Twilight Song. - Mihaela Vasiliu (Chlorys)

Am acceptat să recomand nişte muzică bună din 2018 convinsă ca o sa zic despre piesa asta, care mi-a fost reminder că entuziasmul se pierde uşor şi că perspectiva depresivă se poate schimba destul de uşor dacă suntem dispusi să renunţăm la ea - pui playlistu' de good vibe, îţi aminteşti că nu e aşa rău şi viaţa pare mai blândă. Anyway, nu e valabilă piesa asta, pentru că e din 2017, asa că m-am dat prin coloana sonoră a 2018 şi albumele care au rămas cu mine sunt:

Tim Hecker - Haunt Me, Haunt Me Do It Again m-a ajutat să îmi fac ordine în gânduri şi să mă concentrez în perioadele stresante de anul ăsta cu sunetul lui abstract şi adânc.

The Blaze - Dancehall - Ăsta e genul de muzică care pe mine mă scoate dintr-o stare dubioasă şi mă face să dau din cap, să dansez la semafor, să zâmbesc degeaba. De la Virile şi Territory, care mă sparg şi acum, băieţii ăştia au un sound super recognoscibil şi uplifting, o ecuaţie corect rezolvată bună să mă scuture de aburi depresivi.

Totuşi nu mi se pare corect să nu recomand ceva din noul val de blues şi rnb, din care am ascultat în draci, aşa că vă las cu o melodie de caramel - St. Beauty - Not Discuss It - Cristiana Tăutu

Her - Her

În 2016 mă spălam în cabina de duș futuristă de la mama de acasă care avea un radio incorporat, mă spălam și butonam la întămplare în așteptarea postului bun care să nu se audă ca în peșteră. Și am dat peste melodia asta. Her. Care se auzea perfect. Care m-a făcut să mă opresc din spălat și să mă mișc sub apă, să verific cu buricele degetelor că am gât, buze, sprâncene, pântec. S-a terminat și am zburat în pielea goală și udă până la calculator ca să caut versurile pe Google și să aflu cum se numește ceea ce tocmai am ascultat, ceea ce tocmai mă îndrăgostise de propriul meu corp. Her. O trupă franțuzească cu un singur EP scos la momentul respectiv – Tape #1, care are un intro-turn-babel adică începe cu glasuri de femei care vorbesc în același timp în limbi diferite. A devenit instant trupa mea preferată. În 2017 apare Tape #2, la fel de senzual, cu același fel de intro, cu interludiu. Her e primul LP, apare în 2018, după ce unul dintre cei 2 membri formatori, Simon Carpentier, moare. I think I think we could do anything / Our wings are broke but we'll keep on gliding. Nimic niciodată din tot ce mi-a intrat pe urechi în viața asta nu mi-a provocat atăta emoție. Îi mulțumim lui Victor Solf că a lansat ceea ce el și prietenul lui cel mai bun, Simon, pe care încă are impulsul să îl sune după concerte, așa cum făcea în perioada precedentă morții lui, în care numai Victor putea să urce pe scenă, au făcut împreună. - Ana Trif

***
Albumele lui 2011-2017