Ce păstrăm din 2018: Seriale

My Brilliant Friend (HBO, 2018 - )

My Brilliant Friend (L'amica geniale) este o mini-serie după cartea cu același nume a Elenei Ferrante, primul volum din tetralogia cu care necunoscuta autoare italiană a cucerit lumea. Co-producție între HBO și postul de televiziune italian RAI, filde cărții, în serial se vorbește în italiană și dialect napoletan. Muzica este a lui Max Richter, care a creat și OST-ul de la The Leftovers: pe cei care au fost acolo îi bântuie până în ziua de azi. 

„Dar seamănă? Seamănă cu cărțile? E la fel de bun?” Vestea bună este că da. Vestea proastă este că nu îți pot spune cum ți s-ar părea serialul dacă nu ai citit cărțile.

Elena Ferrante are o tetralogie napolitană excepțională, genul de carte pe care nu o mai lași din mână, despre care ai vorbi non stop și de care ai spune, precum subsemnata, „BRB, mă duc să văd ce mai fac fetițele din cartea mea”. Dacă nu ați citit-o pentru că ați crezut că este de fete sau de plajă, ați făcut o mare greșeală și va trebui să avem o discuție. Dacă urmează s-o citiți, vă invidiez și veți avea niște sărbători superbe. Dacă ați citit-o deja, ați văzut că Ferrante folosește firul vieții și al morții, al prieteniei și violenței într-un fel atât de simplu și de realist, încât cartea descrie o realitate macro prin povești micro, dintr-un cartier napoletan, începând cu anii 40 (și pe parcursul a 60 de ani). Serialul este aproape mot à mot. Este o completare. Nu simți că îți întinează imaginația la care ai lucrat săptămâni de lectură, respectă atât de mult fiecare detaliu, încât cele două merg de mână și pare că așa trebuie consumate. Unless nu ai citit cartea sau nu te-ai uitat la serial și nu înțelegi de la Lilei nu-i place de Marcello, pentru că e frumos, caz în care nu mai pot să te ajut.

Sunt multe lucruri în poveste care nu se întâmplă cu sens. Personaje care mor nu atunci când te aștepți, ci atunci când întorci pagina sau scena. Pentru că este fix ca viața, care nu se așează mereu ca într-un storytelling de film. Și în același timp, totul are un sens perfect, fiecare personaj este exact suma părinților și a mediului în care a trăit, plus ceva unic. Este foarte greu să inventezi personaje care să moștenească defecte subtile de la părinții lor, și este rar ca personajele secundare să nu servească replici doar pentru a contura personajele principale.

P.S: Coloana sonoră a lui Max Richter este ceva ce ai vrea să auzi în permanență pe fundal în timp ce se derulează viața, ca să o înțelegi mai bine. - Monica Cristina Tarța 

Fanii Elenei Ferrante sunt îndreptățiți să aibă emoții când vine vorba de ecranizarea tetralogiei napoletane, care începe cu cele 8 episoade HBO după Prietena mea genială, primul volum din serie. Ferrante te duce într-o lume care ți se pare că e a ta, ți se pare că vorbește despre tine și emoțiile tale, e normal să o iei personal. Totuși serialul performează. Încă de la alegerea actorilor care sunt minunați, la detaliile la care scenariștii (printre care însăși Ferrante) și regizorul au fost atenți, pentru fani e o bucurie să vezi că n-au trecut neobservate. E extrem de greu să esențializezi în 8 ore de serial o carte care se-ntinde pe 16 ani și are aproape 50 de personaje, dar cred că varianta stilizată de tv e numai bună și pentru cei care nu au citit cartea. O cinematografie care amintește de filmele lui Sorrentino, poetic.

Nu e chiar pentru cei care vor un serial tip american sau ceva de un realism tip noul val, dar odată ce intri în convenție, te duce. Frumi. 8,5/10. - Gabriel Sandu 

Killing Eve (BBC America, 2018 - )

Clasica situație în care un criminal în serie și cel care îl urmărește ajung să dezvolte o relație atât de puternică încât nu doar că le anihilează orice alte relații dar nu știi nici dacă la final nu vor deveni un cuplu (vezi Hannibal). De data aceasta protagonistele sunt femei. Una dintre ele este interpretată de crush-ul universal din Grey's Anatomy Sandra Oh, iar de cealaltă, de britanica Jodie Comer, de care cu siguranță vom mai auzi. 

De cand am vazut coverul, apărut fără să știu dinainte de el și să-l aștept, în homepage-ul de la HBO, am început să-l văd imediat. Sandra Oh pe care o divizinam din vremurile Grey's Anatomy și pe care nu o mai văzusem în altceva era suficientă ca să mă convingă să vizionez orice. E mișto cumva că personajul ei din Killing Eve, anume chiar Eve, nu e chiar cu mult diferit de Cristina Yang pe care o cunoaștem cu toții: aceeași natură care își pune întrebări, curioasă, ambițioasă la modul ăla cu gamification, în relație stabilă dar fără o definească faptul că e partenera unuia, etc. Doar că translatată în alt domeniu: nu e în medicină, acum e detectivă. Până aici, minunat, exact ce ne doream.

Surpriza a venit din partea celuilalt personaj feminin: asasina talentată pe care începe Eve să o urmărească, Vilanelle. Vilanelle este un personaj tipic de comic book-uri franțuzești, conturată într-o serie de romane pe care e bazat serialul. E inversul lui James Bond: femeie, de partea rea a lucrurilor, teribil de eficientă, cu aer de copil instabil și femme fatale 2-în-1, un fel de manic pixie dream girl interlopă. Are și background de squating slavs in tracksuits, apropo, conturat foarte credibil și imersiv. Vilanelle (până și numele are un aer de Cruella, nu?) începe să o urmărească și ea pe Eve, ambele femei fiind motivate nu doar de necesitatea de câștiga jocul și de a se salva, dar și de o fascinație binemeritată pentru cealaltă. Probabil că nu se termină bine, și abia aștept sezonul 2. - Miriam Cihodariu 

BoJack Horseman (Netflix, 2014 - )

Sezonul 5 al unui serial atât de atipic precum o animație cu oameni și animale-om în care protagonistul pare să poarte cu sine toate tarele momentului - narcisism, entitlement, alcoolism & depresie - continuă să sape în personajul lui principal, mergând mai departe în amintirile lui despre copilărie și relațiile dezastruoase cu familia, dar păstrând un ochi la fel de atent pe tot ce se întâmplă și în jurul nostru. Creatorul lui, Raphael Bob-Waksberg, care are acum abia 34 de ani, și-a dorit să creeze un personaj și un serial care să se strecoare în tine fără să-ți dai seama ce ți s-a întâmplat, ca-n experiența lui cu Mad Men și Don Draper.  

Am bănuiala că singurul lucru care mă califică să scriu aceste rânduri este că am descoperit BoJack abia acum, am mâncat pe pâine 5 sezoane şi mi-am revărsat entuziasmul pe fb ca un puber intrat în fan club, empatizând cu omul-cal până la poza de profil, cu tot egoismul, adicţiile, singurătatea şi iresponsabilitatea din mine. Nu era ca şi cum aş fi avut de ales. Am 37 de ani şi n-am mai râs/plâns cu lacrimi ude ca la s5e6 de la semifinala cu Suedia, din ’94. Un episod-monolog-discurs funerar mai dens în existenţialism decât ultimele 3 cel mai bune film de Oscar plus Forrest Gump (tot ’94) la un loc. E adevărat că mema cu Sartre was wrong. Physical pain is so much worse than prolonged emotional distress. What a hack! e din alt episod, dar na, înţelegeţi ce vreau să zic.

Deci, dacă mai e cineva în situaţia mea, care să fi ratat filmul fiindcă desene animate, nu ştiu cum altfel să vă zic decât că, din momentul în care aţi citit asta, chiar nu mai aveţi nicio scuză şi, după câteva episoade, vocea lui Will Arnett va prinde mai multe carne şi oase decât Mahershala Ali în Moonlight. Dar şi dacă aş fi fost la zi, tot m-ar fi topit sezonul 5 de la bun început, pentru că începe fix cu St. Vincent – Los Ageless, despre care apucasem să mă exprim cum că ar fi cea mai bună piesă a lui 2017-18. Şi, ca oricare dintre sezoane, include o parte foarte la zi – în cazul de faţă, scandalul Weinstein/#metoo, alegorizat şi ironizat în mai multe momente, duse la extaz tragicomic de povestea unui (mic spoiler) robot sexual care ajunge CEO al unei companii producătoare.

În rest, ca să concluzionez, căci mi se termină semnele disponibile, BoJack Horseman e un serial care îţi oglindeşte depresia prin cel puţin unul dintre personaje, doar ca să ţi-o ia la mişto în secunda următoare. Ceea ce e singura formă de geniu artistic de care eu personal mai am nevoie momentan. - Mishnu Karmazov

The Good Place (NBC, 2016 - )

Eleanor Shellstrop (Kristen Bell) se trezește în viața de apoi într-o utopie selectivă creată de Michael (Ted Danson) pentru cei foarte meritorii. Ori ea a ajuns aici din greșeală și trebuie cumva să-și ascundă defectele și să încerce să fie o locuitoare mai demnă a The Good Place. Serialul este creat de Michael Schur, care a scris pentru seriale ca Parks and Recreation sau The Office, unde a și jucat rolul vărului Mose al lui Dwight, tipul cu barbă de țap de la ferma de sfeclă roșie. 

Niciun alt serial nu a reușit în 2018 să fie la fel de consistent original, inovativ, plin de compasiune și incredibil de amuzant ca The Good Place. Am râs cu lacrimi la glume, am plâns la momentele emoționante. Mă simt recunoscătoare pentru el mai mult decât pentru oricare alt serial, pentru că e o comedie despre Rai, Iad, sisteme birocratice extrem de complexe care trebuie răsturnate, dar în inima lui e despre felul în care o comunitate ne poate învăța cum să evoluăm și să fim mai buni. Și trebuia să zică cineva asta. Creatorul Michael Schur (Parks and Recreation, Brooklyn 99 și acel episod din Black Mirror care s-a adeverit în China) a reușit să discute despre filozofie într-un fel accesibil și aplicat, dar și să găsească niște actori pe care lumea merită să îi cunoască. Viața mea ar fi mai săracă fără Jason (Manny Jacinto), Janet (D’Arcy Carden, care este pe ecran 40 de minute în episodul Janet(s), pe care trebuie să-l vedeți ca să-l credeți), dar de fapt toți, în frunte cu Kristen Bell și Ted Danson sunt „divini” (îmi cer scuze pentru acest pun).

Jane the Virgin (CW, 2014 - )

Gina Rodriguez este Jane Villanueva, o tânără cu frica lui Dumnezeu din America Latină, care rămâne gravidă dintr-un accident, deși este virgină. Parodie după telenovele, serialul a câștigat Best Television Series – Musical or Comedy, la Golden Globes, a primit și un Peabody Award iar Gina Rodriguez a luat premiul Best Actress – Television Series, Musical or Comedy. American Film Institute l-a desemnat TV Programme of the Year. 

Cum se face că cele mai ciudate povești sunt cele mai autentice emoțional? E valabil și pentru Jane the Virgin, deși structura serialului e parodie la o telenovelă (o tânără virgină este inseminată accidental cu sperma cuiva și rămâne însărcinată). Dar în ciuda tuturor trope-urilor genului care sunt aplicate aici (evil twins! copii furați din spital! tați bogați apăruți din neant! personaje moarte care reapar – aici poate nu-i voi ierta niciodată pe scenariști, pentru twistul de la finalul sezonului patru, difuzat anul ăsta), personajele sunt unele dintre cele mai magice, bine conturate și emoționale. Umorul meta și de situație sunt absolut excelente. Dar sufletul serialului este relația dintre virgina Jane, mama ei perpetuu tânără Xiomara și bunica strictă Alba. Conflictul dintre generații și dragostea dintre ele creează niște relații atât de complexe și emoționante între personaje, încât ele sunt reale. Ca să nu mai zic că Gina Rodriguez (Annihilation) trebuie să ajungă un superstar. Altfel nu există dreptate în lume.

Chilling Adventures of Sabrina (Netflix, 2018 - )

Sabrina Spellman (wink wink) urmează să împlinească 16 ani de Halloween (cum altfel). Ca o adolescentă populară și ok în pielea ei, își petrece ziua cu iubitul ei Harvey și cele mai bune prietene, Roz și Susie. Totuși, cu ocazia împlinirii a 16 ani, pentru că este din neam de vrăjitoare, Sabrina trebuie să și fie re-botezată și să-i jure credință lui Satana, deci să aleagă între viața ei cosy de muritoare și the darkness. 

De mult așteptam un serial care să continue moștenirea lui Buffy și Chilling Adventures of Sabrina este acela! Complet diferit de Sabrina, vrăjitoarea adolescentă a copilăriei mele, serialul de față este feminist, queer, anti-capitalist și rebel împotriva patriarhatului. Sabrina, interpretată de magica Kiernan Shipka (Sally Draper din Mad Men), e pe jumătate vrăjitoare, pe jumătate om și în consecință trebuie să aleagă între cele două lumi. Dar de ce? Sabrina e inventiv vizual, progresist și o recucerire a simbolurilor asociate cu vrăjitoria. Pisica din „rolul” Salem ar putea fi considerată cat porn. Miranda Otto și Lucy Davis, care le interpretează pe mătușile Sabrinei, sunt excelente în rolurile lor, în timp ce pe vărul Ambrose (interpretat de Chance Perdomo) nu îl pot descrie decât ca pe un thirst trap mult prea tânăr pentru mine. Cu un episod special de sărbători și încă zece episoade care o să apară la primăvară, Netflix îmi astâmpără constant setea de aventuri supranaturale cu adolescenți răzvrătiți – and I am here for it! - Ruxandra Grecu

Sharp Objects (HBO, 2018)

Sharp Objects are cel puțin două date biografice care să facă din el un serial pe female empowerement care să merite toată atenția: este adaptat după romanul de debut al lui Gillian Flynn (Gone Girl) și este regizat de Jean-Marc Vallée (Big Little Lies). 

Sharp Objects te scapă de certitudini. Creată de Marti Noxon, după romanul omonim al lui Gillian Flynn, miniseria produsă de HBO o aduce în prim plan pe actrița Amy Adams în rolul Camille Preaker, un personaj bântuit de traumele trecutului, de relația bolnăvicioasă pe care o are cu mama sa Adora (Patricia Clarkson), de vina pe care o poartă din cauza morții surorii ei Marian, de urmele adânc crestate în piele, semn că rănile sufletului sunt produse de realități la fel de periculoase precum tăișul lamei.

Scenariul se dezvăluie lent, într-un ritm poetic, accentuat și de muzica ce o însoțește pe Camille în drumurile sale cu mașina (Led Zeppelin, The Acid, Alexandra Steliski, Glen Morris etc). Întoarsă în micul orășel provincial pentru a relata o crimă misterioasă a unei adolescente, jurnalista Camille trebuie să se confrunte cu forța unei mame ce tronează asupra întregului oraș, a celei de-a doua surori vitrege, Amma, care, pentru exuberanța și impetuozitatea sa adolescentină, este iertată pentru orice gest, oricât de reprobabil. Este, deci, vorba, în primul rând, de personajele feminine, de agresivitatea, furia, forța distructivă de care sunt capabile, fără artificiile prejudicioase folosite, în general, în filmele americane pentru a tempera această latură a feminității sau pentru a o ascunde în spatele unor impulsuri declanșate de relații cu persoane de sexul opus. În Sharp Objects, bărbații sunt ținuți departe de aceste tensiuni, ei sunt martori neputincioși la spectacolul de forțe feminine care se desfășoară în jurul lor.

Nu o să dezvălui prea multe din firul epic al serialului, o să vă las plăcerea să descoperiți singuri complexitatea personajelor, schimbările de situație, imaginile seducătoare și muzica ce la însoțește, dar o să vă spun că Sharp Objects este o oglindă sinceră, care ne pune față în față cu propriile traume, nesiguranțe, răbufniri violente, relații familiale nocive, cicatrici și eșecuri. Exact acea parte a noastră pe care încercăm permanent să o ținem ascunsă de ceilalți, dar mai ales de noi înșine. - Mirela Stoeac-Vlăduți

Atypical (Netflix, 2017 - )

Atypical e un serial coming-of-age al căruit protagonist este un adolescent de 18 ani, Sam Gardner (Keir Gilchrist), care are o tulburare de spectru autist. Mama lui este jucată de minunata Jennifer Jason Leigh. 

Atypical e un serial ușor, de binge-uit în weekend, cu o poveste duioasă despre viața de familie. Nu e genul de serial care să te țină cu sufletul la gură, cu plot twist-uri care să nu te lase să dormi nopțile, cum face Game of Thrones, dar e genul de poveste old school de familie, de care te atașezi treptat și iremediabil. Personajul central este Sam, un adolescent care suferă de autism și care mie mi-a resetat câteva preconcepții despre normalitate și acceptare. De cele mai multe ori, tocmai Sam pare să fie cel mai normal dintre toate personajele, pentru că are avantajul de a vedea lucrurile simplu, spre deosebire de familia lui care se pierde des în drame inutile. - Corina Olteanu

Pose (FX, 2018)

Ryan Murphy și Brad Falchuk s-au întâlnit din nou, după Glee și American Horror Story, pentru a crea Pose, un serial despre juxtapunerea de culturi în New York-ul anilor 1987-88. Îi regăsim aici pe Evan Peters (American Horror Story), Kate Mara (House of Cards), James Van Der Beek (Dawson's Creek) dar mai ales cel mai mare cast trans care a fost vreodată în TV, format din peste 50 de actori transgender. 

Aș vrea să fie clar: Yas, yas queen nu e din epoca internetului și a lui Lady Gaga. Yas, yas queen auzi în Paris is Burning, un documentar din ’90 despre balurile underground din Harlem – acolo unde te duceai dacă erai un bărbat gay sau o femeie trans de culoare și voiai să arăți că „ai ce trebuie” în lumea celor albi, privilegiați, cis și straight.Yas la el acasă auzi și în Pose, zis de cea mai mare echipă de actori trans de până acum, pe fundalul unui playlist disco irezistibil, în ținute extravagante și battle-uri coregrafice. Scandalos, ar spune unii.

Pose e o poveste despre familii cât se poate de netradiționale, dar e spusă cu o tandrețe cât se poate de tradițională. Chiar dacă se confruntă cu virusul HIV, cu sărăcia în plină ascensiune Trump, cu rasismul și prejudecata, fiecare vrea doar să fie iubit și acceptat așa cum este. Scandalos, da.

Mai mult decât un serial, Pose e o atitudine. E despre cum ții capul sus și transformi repingerea în blândețe și glam. - Silvia Grădinaru 

The Joel McHale Show with Joel McHale (Netflix, 2018)

Uneori ai nevoie să te uiți la știri și să mai și râzi de ce se-ntâmplă, nu doar să te îngrozești. Pentru asta există showuri ca cel al comediantului Joel McHale. 

The Joel McHale Show with Joel McHale e un show stupid despre showuri și mai stupide. E posibil să fiți deja familiarizați cu Joel McHale nu doar ca Jeff Winger din excelentul și mult-regretatul sitcom Community (2009 – 2015), ci și din emisiunea The Soup¸ unde a fost gazdă între 2004 și 2015. The Joel McHale Show e un urmaș spiritual al The Soup, recurgând la același format în care secvențe din alte seriale (de obicei reality shows) sunt prezentate, alături de comentariile acide ale lui McHale. Dacă ai vrut vreodată să vezi cele mai stupide, ridicole, amuzante și bizare momente pe care le poate oferi televiziunea americană (și nu numai), dar nu ai răbdarea îngerească să urmărești un reality show întreg, asta e emisiunea perfectă pentru tine.

Fiecare episod are cel puțin un invitat mai mult sau mai puțin celebru care intră în joc, iar tot felul de personaje ridicole apar din când în când. Cu toatea astea, principala atracție a showului rămân carisma imbatabilă a gazdei și fragmentele video care te vor distra și oripila în egală măsură. Nu e un show din cale-afară de inteligent, dar într-un fel asta e tot șpilul. Nu râdem de serialele proaste de pe cine știe ce culmi ale bunului gust și decenței, ci de peste gard, de la același nivel cu ele.

Hip-Hop Evolution (Netflix, 2016 - )

Hip-Hop Evolution este un documentar muzical canadian care retrasează istoria hip hop-ului prin interviuri cu câțiva dintre responsabilii ascensiunii acestui gen muzical în lume. Gazda este rapperul și omul de radio Shad, iar serialul a câștigat Peabody Award în 2016 și International Emmy Award for Best Arts Programming în 2017.
 
În octombrie, excelentul documentar despre originile muzici hip-hop Hip-Hop Evolution (2016) a primit un al doilea sezon. Dacă în primul calup de patru episoade, povestea a urmărit evoluția genului de la originile sale (petrecerea dată de Kool Herc pe 11 august 1973) până la intrarea genului în mainstream la începuturile anilor ’90, acest al doilea sezon explorează mai departe fenomenul, părăsind temporar duopolul New York – Los Angeles ca să vorbească despre apariția rap-ului din sudul Statelor Unite, cu MC Hammer, The Geto Boys și cu idiosincraziile sale, înainte să se întoarcă în punctele fierbinți ale genului și să îți zică povestea unor artiști legendari din anii 90, ca KRS-One, De La Soul, A Tribe Called Quest, Wu-Tang Clan, Nas și bineînțeles 2Pac și Notorious B.I.G.

Cum ne-a obișnuit din primul sezon, povestea e spusă nu doar printr-o narațiune plăcută, dar și prin interviuri cu unii dintre cei mai influenți oameni ai hip-hopului. Impecabil din punct de vedere audio-video, e genul de documentar care reușete să captiveze și pe cei care nu sunt în atrași în mod deosebit de fenomen. Pentru fanii genului e o lectură obligatorie de primă mână.

Final Space (Netflix, 2018 - )

Genul programului: space opera. Final Space este o comedie-dramatică pentru adulți, despre un astronaut pe numele Gary închis pe nava-închisoare Galaxy One și prietenul lui extraterestru Mooncake. 

Final Space nu e cea mai bună animație science fiction făcută vreodată. Asta în primul rând pentru că nu e Futurama. Nu e nici măcar Rick & Morty. Dar Futurama s-a terminat în 2013 și naiba știe cât mai e până la următorul sezon din Rick & Morty. Final Space vine să umple golul ăla și o face destul de bine.

De-a lungul celor 10 episoade un astronaut inept dar entuziast care se împrietenește cu cea mai drăguță armă de ucidere în masă o să facă exact ce te aștepți de la un space opera cumsecade. O să încerce să obțină gagica visurilor sale și să salveze universul. Final Space e destul de bun la a face chestia aia a sitcomurilor bune în care trecerile de la o stare emoțională la alta nu te scot din firul acțiuni. E amuzant, simpatic și pe alocuri chiar emoționant.

Sezonul 2 o să apară cândva în 2019 și sunt destul de curios de cum o să decurgă ostilitățile având în vedere finalul primului sezon. - Mihai Alexandru Ilioaia

Patrick Melrose (HBO, 2018)

Edward St Aubyn, fiu de baroni, este un scriitor și jurnalist britanic, recunoscut pentru romanele lui semi-autobiografice Patrick Melrose, care privesc din interior viața decadentă a elitei britanice. Benedict Cumberbatch este Patrick Melrose în serialul cu același nume, ceea ce înseamnă că-l vedem timp de 5 episoade beat, drogat și spărgând enorm de mulți bani, în timp ce, după moartea tatălui, încearcă să treacă peste diferitele lui dependențe și relații toxice. 

Maică-mea o să îmi zică din nou că sunt o drogată, dar nu mai sunt de mult. Patrick Melrose, când îl vezi, e fix o doză din cea mai bună cocaină, un trip cinstit. Cu plăcere, durere, plimbare cosmică. E un serial de care m-am lipit, cu știința că marele actor Benedict Cumberbatch coboară printre noi să ne facă o plăcere. Sau să ia și el, normal, niște cocaină. - Ana Maria Caia