Ce vrem de la Brian Molko în concert

Blind

Placebo, 2006, Arenele Romane - primul concert din viața mea.

Venisem ca la avion cu 2 ore înainte de începerea lui pentru că înțelesesem că altfel nu aveam nicio șansă să prind loc în față. Eram topită după Molko spre stupoarea maică-mii care nu înțelegea de ce-mi place unul care e mai fată decât mine. Știam pe de rost piesele de pe primul album (numit chiar Placebo); Without You I’m Nothing, Black Market Music și Sleeping With Ghosts, dar habar n-aveam melodiile de pe Meds, albumul pe care-l promovau atunci. Brian tocmai își tunsese părul scurt-scurt pentru turneu și eu refuzam să accept schimbarea de look așa că mă holbam în continuare la clipurile în care avea pleată, bob sau perciuni lungi. Noroc că am descoperit Meds în timpul concertului și, deși n-am savurat prea multe piese de pe el pe deplin pentru că le așteptam pe alea pe care pot să le cânt, m-am îndrăgostit atunci și așa am rămas de Space Monkey și de Blind.

De când i-am auzit prima oară în Cruel Intentions, Placebo mi s-a părut trupa perfectă de ascultat atunci când ți-o tragi cu un tip de care-ți place la nebunie, dar cu care știi că nu va merge niciodată. Și savurezi așa fiecare moment pentru că poate fi oricând ultima dată când vă vedeți. Și n-o să-i spui niciodată ce simți pentru că ai strica momentul, dar îl lași pe Brian s-o zică în locul tău. Space Monkey mi se pare piesa perfectă de preludiu, cu beat-ul ăla insinuant și Molko țipând isteric I die inside her, în timp ce Blind, mai potolită, dar tot răvășitoare, e ideală pentru un soundtrack de după cu tăceri umplute de fum de țigară. Versurile din Blind sunt declarațiile de dragoste pe care n-am avut curajul să le fac. Și pe care nici nu cred că mă va ține vreodată să le fac. (Diana Mărășoiu)

Black Eyed

Vârsta este 17 spre 18, cam târziu deja. Am păstrat unul din cele două caiete în care scriem cu schimbul. Cel care este la mine are o pagină întreagă cu versurile de la Black Eyed. În unele zile, ni se confundau scrisurile atât de tare, încât doar dacă era ceva foarte recent sau personal puteam să îmi dau seama a cui e o pagină. De data asta, mi-am amintit că e a ei. Caietele erau pline de diverse niveluri sau forme de suferință emoțională, iar câte o piesă, din când în când, era un paliativ emolient.

Pe primul CD pe care mi l-a făcut pentru Matizul meu cu care am cucerit amândouă Bucureștiul, se regăsea, așa cum găsesc că era și normal, Black Eyed. Plâng și acum pe ea. (Dana Berghes) 

The Bitter End

2003-2004: ultimul an de liceu, primul an de facultate, cam asta a fost vremea Placebo pentru mine. De altfel, nici atunci pe lista de trupe pentru care mi-aş fi rupt cămaşa, dar aveau câteva constante în playlist-urile mele.

Prea mare profunzime nu aveam pe vremea aia (nu că m-aş fi vindecat între timp) aşa că The Bitter End era pe cât de auto-explicativ, pe atăt de prost înţeles, imnul unei seri în oraş. Care poate până la capăt?! În 2003, care poate trece peste biletul de voie cu una-două ore, în 2004, literalmente care poate până la capăt, până circulă autobuzele. Am zis autobuzele, nu metroul, metroul începea să circule ceva mai devreme. Atunci era the End. În general, the Bitter part era de la Skol, nu de la Placebo, sau de la mâhnire. Bine, uneori era şi de la-ndrăgosteli, dar iată bitter, iată end. Vorba aceea, alcoolemie mare, profunzime mică, după posibilităţi.

Dar am sărit mult pe piesa asta, şi am băut mult pe piesa asta, şi am fumat şi mai mult, cu fustă, cu jambiere, cu pantaloni de piele, am şi râs, m-am şi filat, mi-am ciufulit şi părul, am şi plecat, am şi rămas şi iată că rămâne cumva acolo, în subsolurile care au găzduit-o ‘till the bitter end: 6, 7, 8 chiar 9 dimineaţa. Apoi mergeam acasă, sau la cafea, la Gregory's la Unirii, cu alte piese şi alte năravuri. (Elena Marcu)

This Picture

Era noiembrie. Relația se răcise, și nu din cauza toamnei, ci din cauza verii pe care el o petrecuse acasă, în orașul natal. Era cu vreo 2-3 ani mai mare decât mine, student, avea cameră la camin, gagici câștigate si nopți pierdute, ceva mai multă libertate, și de aici și o atitudine de inițiator în ale prostiilor de tot felul. Nu puteam lăsa lucrurile să-mi scape așa, pur și simplu nu se terminaseră pe placul meu. Nici nu era (în totalitate) un plan de răzbunare, înțelegeam perfect de ce nu mai continuase să îmi scrie. Dar eram hotărâtă să îi scriu eu.

Am plănuit totul în amănunt, aveam de gând să-mi fac intrarea cum se cuvine, ca o anonimă misterioasă și puțin cam psihopată, să îl fac să participe puțin la jocul meu. Mi-am scris scrisorica, pe care am piperat-o cu câteva pasaje mai deocheate si câteva aluzii, dar nu suficiente încât să fiu descoperită. A doua zi am și pornit spre cămin, cu gândul să i-o las acolo. Deși îmi asumam un risc destul de mare să dau nas in nas cu destinatarul, m-am gândit că mă descurc eu pe parcurs. După câteva minute de flirt nevinovat cu portarul, l-am convins să i-o ducă el și am fugit. De la bun început intenționam să-i spun cine sunt, dar ca etapă intermediară i-am lăsat și o adresă de e-mail unde să-mi dea de știre că a primit mesajul și unde să-și poată lăsa eventualele plângeri&reclamații. Așa cum mă așteptam, i-am stârnit curiozitatea și am primit și un răspuns exact în aceeași zi. Îmi cerea un indiciu. Aici au intervin băieții de la Placebo. I-am trimis This picture, gândindu-mă că acea ashtray girl i-ar aminti de faptul că obișnuia să-mi spună mereu că fumez prea mult. Ei bine, a funcționat, pentru că următorul e-mail conținea o propunere să ne întâlnim în ziua următoare.

Ne-am văzut, am vorbit vreo două ore, în care am realizat amândoi ce nașpa devenise celălalt între timp, sau ce nașpa fusese dintotdeauna... Și cam ăsta a fost și finalul planului meu de letter from hell. Placebo a ramas totuși o perioadă destul de lungă pe repeat, o perioadă și mai lungă nu mai puteam suporta să-i aud, constientizând brusc toate conotațiile negative, iar acum cred ca am făcut în sfârșit pace...dar de fumat, fumez la fel de mult. (Alexandra Stancu) 

Lady of the Flowers

Lady of the Flowers a devenit specială acum doi ani, în Londra, când am fost la Goldsmiths pentru niște cursuri. E facultatea pe care a facut-o și Brian, și eu am stat și în campusul lui. Deși inițial fusesem extrem de hyped, și mergeam, cum spunea prietena mea, pe ideea de touch-anything-he-might-have-touched, acele două săptămâni la Goldsmiths au fost una dintre cele mai nasoale perioade de-ale mele.

Treceam printr-un break-up urât, acasă aveam o situație tensionată și mă certasem rău cu ai mei. Luam pastile, iar, noaptea, nu dormeam și mă holbam la pereții dorm-ului meu, de care prietenele mele agățaseră lănțișoare, sclipici și ambalaje roz de înghețată și de tampoane. Plângeam foarte mult și des. Tot noaptea, ascultam Placebo, de care eram îndrăgostită iremediabil de vreo patru- cinci ani. Ascultam în special albumele vechi, pentru că simțeam că pozitivitatea celor noi mă rupea pe din două. După primele patru zile, nu mai ascultam albume, ci doar trei cântece. În fiecare noapte. Lady of the Flowers, Ask for Answers și Peeping Tom. Mă uitam, în fiecare noapte, gol, la rămășițele petrecerii de dinainte: sticle înghesuite în sertare, ascunse de menajeră, scrum pe rama geamului, hainele noastre aruncate pe podea, ruj pe clanța băii, ruj pe oglindă, ușa de la baie întredeschisă, foi îndoite și călcate pe covor, încărcatoare rupte, sticluța de parfum vărsată în duș. Plângeam și murmuram versurile, scriam rânduri triste în caiete și simțeam că mă sfărâmam.

Psihologul meu îmi spunese că eram maniaco-depresivă. Eu mă răneam, trăiam într-o bulă claustrofobă și simțeam că mă sufocam. Funcționam doar agățându-mă de o iluzie a anilor ’90, din Londra, cu un nancy-boy care cânta, alături de un basist timid, în cluburi micuțe, de imaginea aceea a tristeții lipicioase, exteriorizată prin episodes of extreme debauchery.

În ultima săptămână, cele trei cântece au devenit două; Lady of the Flowers și Peeping Tom. În penultima noapte din Londra, m-am plimbat pe străzi. În prima parte a nopții, am mers legănat cu două prietene și cu doi băieți pe care i-am cunoscut în săptămâna aia, care se opreau la colțuri de stradă să-și aprindă jointuri umede. În a doua parte a nopții, m-am plimbat singură. weightless bare faithless scared. Două cântece au devenit unul, și am ascultat Lady of the Flowers până dimineața. Mergeam poticnit, călcam strâmb pe tocuri. Am găsit o saltea aruncată pe jos și graffiti care m-a speriat pe pereți.

Când a răsărit soarele, stăteam sprijinită de geamul dorm-ului meu, cu părul vopsit verde, cu fard întins și cu o unghie ruptă. Cu Lady of the Flowers pe repeat. Live-ul din Black Sessions, 1997, cu Brian începând set-ul cu o poezie pe care a spus-o doar în anul acela.

Lady of the flowers, they’ve been dead for hours.
Interflora, ‘cause I adore ya.

Și atunci am simțit că puteam să fiu bine. (Tea Nicolae) 

Special K

Când ne-am combinat noi, el s-a lăsat de ketamină. Eram prea pură să m-amestece cu K, amestecat cu altceva. (Lăuntric, eu visasem să luăm împreună. Să ne tripăm, să ne amestecăm mințile, să facem schimb de călcâie.) Câtă transpirație pe melodia asta, câtă voce sugrumată încercând să țină pasul! No hesitation / no delay / sinking sand. Nu plâng, nu, pe asta nu plâng. După ani de tocit la Placebo, e singura melodie care încă mă face să tresar. E fix ca-n ziua aia de iarnă, Piața Romană, Dacia cu Mendeleev, plecam de la liceu, de mână cu ea. Pe el nu l-am văzut, doar i-am auzit vocea enervantă, pe care o aud de fiecare dată cu primele acorduri, strigându-mă Special K și râzând. (Karin Budrugeac) 

Space Monkey

Să o spun pe-aia dreaptă, cu greu a ajuns să-mi placă Placebo. Mi se zburlea pielea când îi auzeam vocea lui Brian, așa că mult timp i-am negat, pur și simplu, existența. Apoi au băgat Space Monkey prin Expirat într-o dimineață, pe la 5, așa că m-am dus acasă și, înainte să mă culc, am mai ascultat-o o dată.

Au urmat niște ani de love&hate cu ei, oscilând între perioade în care luam foarte în serios riff-urile alea agresive, cu urme de dematograf și droguri în ele, cu care practic n-aveam nicio treabă, dar convinsă oricum că mi se potrivesc mănușă (în vara în care nu mi-am dat licența am ținut morțiș să-mi pun status pe messenger six months off for bad behaviour), și momente în care mă întrebam ce căcat înseamnă, de fapt, Kitty Litter.

Ce-mi aduc aminte clar e că la Summer Well-ul din 2014 i-am văzut pentru prima oară live și mi s-a reaprins, atunci, flacăra, pentru o vreme; mi s-a tăiat răsuflarea când au început acordurile de la Space Monkey, pe care nu mă așteptam să o aud vreodată live. Jur că a fost Crăciunul în seara aia. N-aș ști să zic exact de ce mi-a plăcut această melodie in the first place, fiind acum mai degrabă în partea de hate a graficului, dar la momentul respectiv combinația depresivo-sexuală îmi suna extrem de sexi. Eram convinsă că aș putea să mă destrăbălez pe ea movie-style, cu lumini eclectice, mișcări perfect sincronizate și priviri fatale, doar că, mă rog, atunci când chiar am încercat să fac asta m-a bușit mai degrabă râsul.

Și-mi mai aduc aminte foarte clar această noapte din fostul Control, pe Academiei, când era deja pustiu, și când încă mai speram că o să găsim acolo înghesuiala, rumoarea, și familiaritatea cârciumii noastre din sat cu care ne întâmpinase atâția ani. Era gol, însă, și părea că barmanii se pregăteau să plece, dar le-am cerut, totuși, o bere. S-a transformat totul într-o petrecere până-n zori doar pentru noi, o gașcă de 10-15 oameni, și cu noaptea aia cred că am îngropat clubul ăla, și multe altele, pe acorduri de Every You and Every Me. (Larisa Baltă) 

Post Blue

Prima melodie pe care am ascultat-o de la Placebo a fost Post Blue. Eram clasa a șasea și o colegă de generală mi-a spus că a descoperit un cântec foarte mișto. Atunci a început obsesia mea pentru Placebo.

Mi se părea atât de frumoasă relația descrisă în această piesă încât am început să caut persoane care îmi transmit vibe-ul de albastru. În clasa a zecea l-am cunoscut pe V. Ne-am cunoscut în Izvor și m-a fascinat din prima. Cânta într-o trupă metal, îl pasiona psihologia și cartea lui favorită era Trainspotting. Ne-am combinat la un concert de-al lui din Fabrica și timp de 2 ani am trait fiecare vers al melodiei Post Blue.

Cu V. am mers prima oară în Vamă (It's in the water baby). El m-a ajutat enorm când am avut niște probleme de sănătate, din cauza cărora am ajuns la 38 de kile. (it's in the pills that bring you down/it's in the pills that pick you up). V. m-a făcut să mă simt frumoasă, deși toată lumea îmi spunea că sunt prea slabă și colegii de liceu înlocuiau glumele cu somalezi și le adaptau la Monica. (Bite the hand that feeds/Tap the vein that bleeds). A fost prima persoană care m-a făcut să plâng de fericire. Eram la el, a stins lumânările și mi-a pus Post Blue, deși ura Placebo. (it's in the special way we fuck).

În 2014, prietena mea cea mai bună mi-a dat cea mai bună veste din lume: a primit invitații la Placebo. V. nu era fan și considera Summer Well un festival de floronițe și Lana del Rey, așa că nu ne-a însoțit. Totuși, când au cântat Post Blue, l-am sunat și a fost fericit că m-am gândit la el.

Din păcate, albastrul din V. s-a stins în timp și ne-am despărțit după 3 ani. Chiar dacă, momentan, singurul lucru albastru din viața mea sunt unghiile, sper că voi avea pe cine să sun pe 28 iunie dacă Placebo va cânta Post Blue. (Monica Macedonski)

Song To Say Goodbye

După câteva ore pe jos, deja aveam gust de lacrimi şi covor în gură. M-am uitat la mâini şi mi se păreau strâmbe; şi ce dacă?! el mi le-a dat aşa. Nu îl văzusem de 10 ani şi cum nu am avut ocazia să îmi iau rămas bun, am încercat să vorbesc pentru prima oară cu chakrele. Aveam nevoie de o melodie pentru ritual; am căutat isteric prin playlist-urile mele de plâns şi totul mi se părea fals. Pe urmă mi-am adus aminte că am auzit o piesă la radio-ul din maşină; recunoscusem amprenta Placebo, dar nu ştiam cum se cheamă. Am scris câteva cuvinte pe care mi le aminteam. Am găsit-o. I-am dat play şi am rămas locului pentru minute bune, de parcă îmi crescuseră rădăcini prin parchet. După ce m-am dezmeticit, am început să dansez şi să cant pe Song to Say Goodbye; ce altceva mai bun aveam de făcut? Îmi era necunoscut totuşi. (Andreea Cristea) 

Ilustrație de Maria Zurbagiu.