Cea mai lungă noapte

București - Budapesta, via Lokoshaza

Duminică, 29 decembrie, 2014. Relație nou-nouță, îndrăgosteală mare, prima vacanță împreună - revelion la Budapesta. Aveam tren pe la 6 dimineața, pun ceasul să sune la 4 jumate. Mă trezesc pe la 7 și mi se pare ciudat că e așa multă lumină afara și nu e nici 4. De fapt, nu știam că duminica nu e weekday pe telefon. Agitație mare, supărare, hai că mai e un tren la 7. Agitație mare, speranța că nu se fute cu totul prima vacanță, prindem trenul de la 7 la mustață. Urmau vreo 14 ore până la Budapesta, dar dragostea era mare, nimic nu mai conta. În tren ne cunoaștem mai bine, ne certăm, ne despărțim, ne împăcăm, nu ne-o tragem, că era împuțită rău buda. Hai la vagonul restaurant să bem, hai. N-avem bani cash, că n-am apucat să scot. Vorbim cu nenea de la bar, bem și mâncăm pe datorie până la Arad, unde vine în gară o prietenă cu cash. Ne îmbătăm, ne trezim, ne îmbătăm iar. Plătim datoria, trecem granița. Ungaria, hai că nu mai e mult, mă ia somnul și ajungem. Mă ia somnul, supracontrol. Ne cer buletinele, îl verifică pe al lui, dar îl păstrează. Vameșii îi spun că trebuie sa îi verifice bagajul, dar îl coboară din tren pentru asta. Sper doar să mă fi ascultat și să fi lăsat iarba acasă. Mă duc după ei să văd ce se întâmplă, nu îi controlează nimeni nimic, îl duc undeva. Pula mea, ce fac? Îi intreb dacă ne așteaptă trenul, vameșii zic că nu, strâng repede tot și cobor. Pe la geamuri, lumea întreba dacă l-au arestat. Mă enervează teribil asta. Alerg pe peron, e superfrig afară, trenul pleacă, întorc capul, când îl întorc din nou nu-l mai văd nici pe el, nici vameșii. Nu știu unde l-au dus, aflu doar că sunt în gară la Lokoshaza. Nimeni nu vorbește engleza, se găsește o vameșiță care rupe, îmi spune că e nasoală, ca l-au luat și că probabil n-o să îi dea drumul curând. Nu prea-mi vine să o contrazic, că nu-l știu prea bine. Păi și io ce să fac, păi ia trenul care merge înspre România, vine în 3 ore. Și stai în gară, că acolo e cald. Sun prietena de la Arad, auzi, vino să mă iei din Lokoshaza. Mă duc în gară, numa' boschetari, da' într adevăr, e cald. Mi se face milă de infractorul meu să-l las singur, sun să nu mai vină să mă ia, că mă descurc. Mă ia somnul și adorm în gară. Visez că e nevinovat. Mă trezește infractorul că i-au dat drumul, că încurcătură. E 4 dimineața și următorul tren spre Budapesta pleacă în două ore, dar măcar e în gară. Ne suim în el, suntem doar noi și mă ia somnul. Visez că e un infractor. - Alex Mihai Dinu

Singură

Am dormit 12 ani cu mama în pat și în fiecare seară îmi imaginam cât de mișto va fi când mă voi muta singură. Îmi imaginam casa plină de oameni, sticle de bere și vin peste tot, discuții întinse din baie până pe balcon. Îmi imaginam că o noapte lungă e aia pe care o petreci în club sau în bar și te prinde 9 dimineața încă beat. Și o perioadă chiar a fost așa. Cele mai lungi nopți erau alea în care schimbam trei baruri, amestecam berea cu vinul și vodka cu romul, în care mergeam acasă abia după ce ai mei plecaseră la muncă sau dormeam pe la prieteni, visând cum mă voi muta eu singură.

Și m-am mutat de acasă. Întâi, cu o iubită, dar n-a durat mult. Apoi, cu colegi de apartament, și a durat mai mult decât trebuia. Iar în final, singură. Am intrat în apartament cu două sacoșe de haine și una cu farfurii, am dat play la muzică pe telefon și m-am uitat la tavan ca musca la căcat. Până la sticle, oameni și discuții, era o liniște de auzeam cum îmi scârțâiau tălpile pe canapeaua de piele. Nu-mi venea să fac patul, că nu-mi era somn. Nu voiam să deschid geamurile, că erau 0 grade afară. Nu aveam internet, frigiderul puțea de la busuiocu’ uscat și roșia scofâlcită, uitate de ăla de dinainte și mă apucasem să citesc mantrele pe care tot el le scrisese într-un carnețel. „Am încredere în mine, greutățile pot să vină în viața mea, dar nu au dreptul să rămână.” Pe lângă asta, își mai propusese să vorbească cu mă-sa de trei ori pe zi, să nu păstreze oameni josnici în viața lui și să facă 30 de abdomene zilnic. 

Stăteam cu două pături pe mine, plângeam cu sughițuri într-un șervet de bucătărie că în loc de relaxare simțeam singurătate și urmăream feed-ul de Facebook. Când să mă bag în pat, a explodat: Florin Iordache a ieșit la rampă, OUG 13 fusese aprobată. În 15 minute eram deja pe drum spre Piața Victoriei. Și nu știu la cât am mai ajuns acasă, dar a fost cea mai lungă noapte. - Denisa Niță

O noapte ca-n Inimi cicatrizate

Cea mai lungă noapte din viața mea a fost cea de după operația de sinuzită pe care-am avut-o acum patru ani. Seara m-a prins așteptând să treacă cele trei ore în care n-am avut voie să mănânc nimic după anestezia totală - din care mă trezisem înjurându-l pe medicul ce mi-o făcuse, știam că ăsta poate fi un efect secundar al sedării până la inconștiență, dar e nasol când ți se întâmplă ție. 

Pe geamul salonului meu era lipită o foaie pe care scria „Interzisă hrănirea păsărilor” și, dedesubt, „Interzisă hrănirea” pur și simplu, așa că am așteptat răbdător spaghetele cu pâine pe care mi le-a adus infirmiera. Le-am mâncat împreună cu sandvișul cu salam adus de un prieten. Aveam un nas imens din cauza pansamentelor care-l străbăteau de la un capăt la altul și care-mi blocau respirația, iar cocoloșul de vată prins sub nări era îmbibat în sânge. Mă zvârcoleam în pat pentru că mă durea nasul, pentru că nu puteam să respir și pentru că din cauza asta mă durea ca dracu’ și capul. Mă simțeam de parcă luasem bătaie toată ziua, iar starea de sedare pe care încă o aveam post-anestezie părea să acționeze în favoarea durerii. Orele treceau mult mai lent decât efectul calmantelor pe care asistenta de noapte mi le injecta prin branulă. Nu mă puteam concentra să citesc, nu-mi venea nimic șmecher în minte pe care să-l fi postat pe Facebook, ca apoi să aștept să curgă like-uri și commenturi și să mai uit de durere, oricum era prea târziu ca să mai stea cineva pe Fb. Așa că mai ieșeam din salon și mă plimbam pe culoarul secției, dar nu puteam depăși baia comună, de unde pansamentele îmbibate în puroiul din gâtul pacienților cu cancer și aruncate în coșul de gunoi de sub chiuvetă răspândeau un miros putred care mă trimitea înapoi în salon. 

Când am avut senzația că somnul o să învingă durerea, aceasta s-a amplificat pe nesimțite și-a devenit insuportabilă. Asistenta nu mai venea, așa că m-am dus s-o caut. Ușa camerei ei era închisă, m-am gândit că ațipise și mi-a fost jenă s-o trezesc. M-am întors în pat și-am început să îndur. Decât să-mi stârnesc un atac de panică, am ales să mă gândesc cât de bine o să-mi fie a doua zi, după ce medicul o să-mi scoată pansamentele alea uriașe din nas. M-am convins că trebuie să suferi ca prostu’ în tăcere și jenă ca apoi să-ți fie bine. Când mă resemnasem deja cu gândul ăsta, a apărut și asistenta, pe la 4 dimineața, ca un înger în halat vișiniu. Mi-a alinat durerea cu mișcări calme, delicate, fără să accepte hârtia de 10 lei pe care i-am întins-o. Am reușit să dorm dus vreo două ore, până a apărut o infirmieră să spele podeaua pentru „vizita de dimineață”. - Ionuț Dulămiță

Final de festival

Pelicam 2015, concert de final de festival, merg, că e firesc să merg, nu pentru că abia aștept să văd Robin and the Backstabbers. În Piață fâsâie doze de bere deschise pe ascuns, mie-mi sfârâie pe limbă munțișorul de popping candies luate de la magazinul de copii. Urcă Robin pe scenă, mă simt ca la întâlnirea cu un coleg de facultate cu care-mi petreceam fiecare zi, dar cu care n-am mai vorbit de câțiva ani. Am cam uitat versurile vechi, nu știu versurile noi, dar plec cu ele învățate: „Dacă-ntreabă cineva, ești cu mine. Dacă iese cu scandal, ești cu mine. Ascultă, a început deja.”

Sunt formații prin care crești și pe care le pierzi la un moment dat, și ți se pare că ai putea trece fără nostalgii pe lângă. Până am dat de ei la petrecerea de după, aceleași zâmbete văzute cândva în Lăptăria lui Enache când știa dracu și un prieten drag care mă adusese acolo de ei. Priviri care se întâlnesc și-și spun că se știu de undeva unde nu putea fi decât bine. În noaptea aia, s-a dansat. În noaptea aia, au avut grijă să fie muzică.

După vara aia, orice concert RatB are gust de țuică poștită la răsărit, într-o grădină mirosind a tei și a ploaie, a dude albe agățate în grabă în timp ce ăia care rezistaserăm până la ora mic-dejunului ne îndreptam ca niște excursioniști spre faleză, a cea mai proastă cafea la un leu din viața mea, care mi-a fript limba și pe care am învelit-o într-o frunză ca să nu-mi mai frigă și degetele, deși știam că o voi abandona cinci minute mai târziu. Există fotografii, extrem de puține, în care te privești și poți spune sigur: asta era fericire. La cele făcute în vârf de deal, la Monument, în dimineața acelei nopți care s-a terminat la 11, când am ajuns în cameră și am trezit-o pe Lavi din somnul de o oră și ne-am târât spre autocar cu soarele arzând pe noi, țin un pic mai mult decât la altele.  – Gabriela Pițurlea

Soldații, palinca și măritișul

19 ani. Plec la Cluj. Ajung la Cluj. Mișto la Cluj. Ultima seară: bere, pâine cu untură și boia în Music Pub, tren.

Ajung. Peronul plin. Galeria Dinamo cântă, bea. Veselie. 5 băieți în uniforme militare cu hârtiuțele de permisie la piept sosesc și ei. Urcăm în tren. Mă uit pe bilet, intru în compartiment. Cei 5 soldați netezesc perdeluțele CFR. Ies pe coridor să fumez o țigară (ce vremuri!). Un băiat mă întreabă de unde sunt. „Craiova”, zic. Îmi explică ce e nasol la Universitatea Craiova: echipa, stadionul, imnul, existența. Ar fi dispus să treacă peste toate dacă i-aș fi nevastă însă, adaugă. Dau să intru. Băiatul simte scepticism. La un semn, galeria scandează: „Spune da, spune da!” Zâmbesc, intru în compartiment. Soldații mă așteaptă cu pălincă. Cum să-nceapă fără mine? Nu se cade. Dăm noroc. Băieții se recomandă…Îndelung. Melancolicul de la fereastră i-o retează colegului. „Îți dorești o familie?”, mă-ntreabă. El își dorea mult. „Îți dorești copii?” El își dorea foarte mult. „Îți dorești un soț bun?” El își dorea o soție ca mine. O necunoscută încercănată, am dedus. Mama, tata, frații, casă mică, greu, spune. Vrea ceva doar pentru el și soție. Ceva construit de la 0. Mai de la 0 de atât, e drept, era complicat. Mă ridic. Ies pe coridor. Îmi aprind o țigară. Galeria strigă: „Spune da, spune da!” Intru să-mi iau geanta. „De ce nu?”, aud. Îmi verific telefonul. SMS de la un număr necunoscut: „Mâine gata, mergem la starea civilă” Mai bag o țigară. ”Spune da, sune da!” răsună în vagon. SMS de la același număr: „Nu trebuia, am greșit!” „Numărul”, răspund. Vine controlorul: avem întârziere mare, minim 2 ore. - Elena Marcu

Muzica braziliană de dimineață

Anul trecut în septembrie, pe o insulă în Grecia, atunci am avut una dintre cele mai lungi nopți. Trecuse deja o săptămână de când fotografiam cursuri de sailing pe zi și petrecerile care urmau seara în porturi, pe veliere, pe pontoane și tot așa. De data asta eram pe un rezervor mare de apă, abandonat. Muzică bună, lună plină și câteva luminițe de veghe de la bărcile din jur. Am fotografiat cât am fotografiat după care nu știu ce s-a întâmplat, dar am început și eu să dansez. Am mai făcut câteva chestii, cum ar fi că mi-am pus o vestă de salvare și m-am aruncat în mare. Nu știu să înot, dar m-am dus vreo 100 de metri cu vesta pe mine. Am stat acolo destul de mult și am ascultat muzica așa, aproape în surdină. După asta m-am întors și pe măsură ce se lumina de ziuă îmi venea tot mai tare cheful să fac poze. Ultimele 20 de minute l-am pe dj să-mi pună tot ce a vrut sufletul meu să asculte, niște muzică braziliană de dimineață. Ne-am înțeles bine, pentru că mai devreme în noapte îl împodobisem cu lumini de Crăciun pe baterii. - Adi Bulboacă

Arde

La o masă de pe lângă Stuf îl văd pe Arde, băiatul care îmi place mie de el. E la pieptul gol, cu veșnicul rucsac în spate, iar pielea i se decojește în jurul tatuajului cu un soare imens. 

Nu știu de ce sunt singură, unde sunt ceilalți, sau ce am făcut până atunci. Îmi amintesc doar Tequila, iar gândul la ea îmi revoltă din nou stomacul. Sunt perfect trează, ca posedată de acest stomac insațiabil, rugându-mă doar să se oprească din a zvâcni. Scuip într-una în nisip, mai nimic, am gâtul uscat și mi-am pierdut vocea în multele ore în care am scos pe gură toată fierea din mine. 

Când mă așez, nu pare că le întrerup conversația. E unul dintre momentele alea clasice din Vamă, când cineva se alătură cuiva iar la un moment dat pare c-a fost acolo dintotdeauna. Arde gesticulează afectat, băiatul de vizavi aprobă mișcându-și greu capul; are ochii aproape incandescent de roșii. Conversația lor, dacă există, trece pe lângă mine. Scuip din nou, letargic. Arde se întoarce spre mine, ochii lui răsar printre zulufi și par să mă recunoască brusc. Poate dacă mă ia Arde în brațe, o să treacă și o să pot dormi? 

Dar Arde nu mă ia în brațe, doar mă privește. Faza e că-n viață, începe el către distrusul de la masă, dar privindu-mă fix, în viață lucrurile sunt mai mișto ca-n filme. Uite, Karin, de pildă. Ea e Karin. Distrusul ridică un ochi. Karin e un lucru minunat, știi ce zic? Și jur, n-ai putea s-o inventezi. Înțelegi acum? Convulsia mă lovește mai tare decât complimentul, sar peste bancă direct în genunchi, pe nisip, și scuip ca din plămâni stropi de fiere și lacrimi. Arde mai dă o dușcă de bere. E ziua celei mai lungi nopți. - Karin Budrugeac

Fear and loathing 

Cea mai lungă noapte a mea a fost noaptea în care am plecat de la primul meu TIFF. Mă sunase o prietenă din București plângând. Îmi era teamă că s-ar fi putut răni, așa că am luat primul tren. Pleca la unsprezece noaptea și trebuia să cobor la trei la Vințu de Jos, unde schimbam. Ajungeam la douăsprezece jumătate în București.

Când m-am urcat în tren, eram amețită, mă durea gâtul și-mi simțeam ochii grei - răcisem din cauza unor blugi uzi, pe care îi lăsasem, în timp ce cineva făcea duș, pe caloriferul din baia camerei de hotel de două persoane unde stăteam, pe ascuns, cinci. În compartiment erau trei bărbați, care dormeau; păreau în regulă, însă experiențe trecute mă făceau să-mi fie frică. Încercam să stau trează și mă agățam de laptopul meu, pe care mi-l țineam în brațe. Tușeam și șuieratul trenului mă făcea să tresar. Am adormit. Am visat-o pe prietena mea în culorile suprasaturate și crude ale lui Sion Sono, de care mă îndrăgostisem iremediabil la TIFF.

Când m-am trezit, era trei și un sfert. M-am panicat. I-am întrebat pe bărbații din compartiment unde eram. Au râs. Am ieșit pe hol împleticindu-mă. Mi-era foarte rău. Am coborât la prima stație, Alba Iulia. În gară, am căutat trenuri către București. Primul era la doisprezece; nu puteam să-l pierd. Mi-era frig și o femeie îmbrăcată într-un tricou rupt și roz mă urmărea prin gară, oprindu-se la câțiva pași în fața mea și privindu-mă fix, cu un zâmbet strâmb, în timp ce iubitul ei mă fluiera. Eu îmi căutam taxi, mi se închidea telefonul, îmi venea să vomit. În fața gării, era un singur taxi care nu avea număr de înmatriculare, ci doar un sticker cu un craniu în flăcări lipit de portbagaj. M-a dus în douăzeci de minute la Vințu de Jos. Înainte să ies din taxi, m-a întrebat de ce eram atât de speriată.

Trenul a avut întârziere jumătate de oră, mi se făcea din ce în ce mai rău, mi-am scăpat bagajele și era să-mi alunece laptopul din mâini de la balustradă. Nu mi-a mai fost niciodată mai rău decât mi-a fost în acel tren. Simțeam că mă topesc, îmi ardea gâtul, am încercat să beau apă de la chiuvetă. Când am ajuns în București, am vomitat încontinuu. Prietena mea era okay. - Tea Nicolae

Don't worry in Sri Lanka

Am plecat cu Adi în Sri Lanka și m-am întors fără el. În drum spre aeroport în Colombo, cineva sare din mers cu ghiozdanul lui Adi, ghiozdanul lui urât de care râdeam mereu, cu portofel, bilet de avion și acte. Sărim și noi din autobuz, găsim doi polițiști. Degeaba, nu înțelegeau nimic. Ca-n filmele lacrimogene, Adi îmi spune să mă duc, măcar unul din noi să prindă avionul. Mă urc în primul autobuz care se oprește peste 500 de metri într-un Audi alb al unui domn care se pune apoi cu mașina de-a curmezișul drumului, țipă și face semne cu pumnul spre șoferul autobuzului. Sar în al doilea autobuz unde un băiat refuză să-și plătească biletul și se ia la bătaie cu băiatul care vinde biletele. Întreb șoferul dacă se poate să plecăm mai repede, se uită la mine calm și-mi spune don’t worry. Deasupra lui este un ecran de tv unde mulți bărbați dansează pe ritmuri indiene și mă fură un pic peisajul. Pentru că nu am ceas pe telefonul stricat de soare și umezeală, mă orientez după soarele care apune odată cu biletul meu de avion. Cobor și din autobuzul ăsta, iar intuiția mă duce către un bătrânel care mă întreabă de ce nu iau un tuk tuk. Scot toți banii din buzunar, îmi spune că sunt prea puțini. Ma aruncă într-un bus, îmi plătește biletul, mă dă jos într-o intersecție plină, oprește un tuk tuk care mă duce la poarta aeroportului. O doamnă drăguță dă un telefon și oprește autobuzul care duce la avion, apoi de nicăieri apare un tip super agitat care țipă că trebuie să-mi schimb pantalonii scurți, am escală în Arabia Saudită și n-am voie așa dezmățată în avion. Ok, but will you stop the plane, strig eu din ușa wc-ului, pentru un plus de dramatism. În aeroport în Jeddah stau singură cu ochii pe mine, să nu am spatele prea gol, să nu mă uit fix la colțurile pentru rugăciune, să stau la coada de femei, nu la aia de bărbați. Do you want to take a selfie with me? Mă întorc și văd o față zâmbitoare cu un turban enorm. Toate grijile de mai devreme se dizolvă într-un selfie. Intru pe net și aflu că Irlo mi-a băgat niște bani pe card. Se face dimineață și ajung în Milano. După un duș interminabil, ies de la gazda mea care ghici ce, era srilankeză. Mă duc să-mi iau un espresso și o felie de pizza și îl văd pe Adi cu rucsacul în spate, murdar și ciufulit. Reușise și el să treacă nopatea. - Andreea Găzdaru

***
De pe 28 iulie intră în săli All These Sleepless Nights (r: Michal Marczak), un documentar hibrid care urmărește doi prieteni, între petreceri, foste (și actuale) iubite, prieteni și răsărituri de soare. Un film despre tinerețe și nopțile albe care o compun.