Chestionar Bucureşti: Ioana Pelehatăi

Sunt două străzi pe care am locuit, deci o să le țin anonime. Sunt frumoase ca două surprize frumoase. Prima, aia din curul Giuleștiului, se termină neașteptat cu un lac. De fapt, dac-o lași, te conduce direct la foișorul din mijlocul insulei din mijlocul Lacului Morii. Iar a doua, aia din buricul Grădinii Icoanei, e o șerpuială bizantină, survolată de pescăruși, răcoroasă și umbrită toată vara. Clipocește lumina pe asfalt, printre frunzele alea dese, cum cred c-o mai face doar pe fundul mării.

Unde pierdeai vremea când chiuleai? 

La teatru. N-am zis niciodată că nu eram tocilara clasei. La Casandra și la Act, cu un record de 5 spectacole văzute într-o săptămână printr-a 11-a.

Povestește-ne unde ai prins un răsărit mișto în capitală

Orice răsărit văzut de la măcar etajul 5, al oricărui bloc, din orice cartier. E cu-atât mai frumos dacă e, să zicem, etajul 8, ora 5 și blocul nu-i fix orientat spre est. Le prind des de-acasă, pentru că acolo și lucrez, de cele mai multe ori noaptea. Când e senin, se înroșește o dâră de cer spre Piața Presei. Când nu e, se ridică ceața și se amestecă în ea fumul de la hornurile vecinilor. Încep să se audă troleibuzele, îmi mai fac o cafea și scot câinele să mă alerge prin parc. Într-un musical, ar fi dimineți de-alea de să izbucnești în It’s a new day, it’s a new life for meeee!

O prima dată în București

Toate, prin tot Bucureștiul. Pe GPS-ul de la mine din cap sunt marcate fiecare cu câte-un bold. Matei Millo cu Victoriei: prima oară când mi-a devenit clar că o să se întâmple chestii între noi. Drumul Taberei cu str. Sibiu: prima cafea din dimineața de după, pe care o beau în Drumul Taberei. O stradă pe lângă stația de metrou Grigorescu: prima oară când rămân să dorm în Titan, nu-s doar în trecere în trombă spre mare. Ș.cl.. Cu timpul mai pică din bolduri, dar încerc să le pun la loc, ca să nu uit pe unde-am fost și ce-am făcut, cu cine.

Un gust pe care-l asociezi cu Bucureștiul

Cafeaua la 1 leu cu țigara fumată pe stradă, din mers. Pufuleți. Și cireșe de iunie.

Cafeaua la prima oră în oraș o bei…

În parcare la Kaufland. La crâșmele de la mine din cartier la prima oră în oraș se bea Neumarktul, nu cafeaua.

O amintire dintr-un club/bar care nu mai există

Locuiam, practic, pe Motoare, pe la final de liceu/început de facultate și pe vremea aia acolo s-a întâmplat totul. Inclusiv o furtună care a început blând, cu pahare de bere dărâmate de vânt de pe mese, apoi cu nori de praf care s-au ridicat până la acoperișul TNB-ului și-apoi cu o rupere de nori care a părut să dureze ore. După alea, de fapt, 20 de minute, s-a limpezit cerul, apunea soarele și, ca-n Vamă după ploaie, oamenii s-au întors liniștiți la mese, la beri, la bar. Nu se întâmplase nimic extraordinar.

O poveste de la un meci văzut pe stadion

Am stat zece ani în Giulești, la 20 de minute de Rapid, dar tata e the only dinamovist left alive iar eu am fost genul ăla de copil, atât de asportiv încât nu înțelegea că uneori e mai bine să te ferești din calea mingei de baschet. Așa că am supracompensat anul trecut, când, ca tot bunul hipster, am traversat orașul până la meciurile A.S.F. Frăția. N-am nicio poveste de acolo, doar o mână de flori de câmp, culese, primite, uscate de-atunci într-un borcan – ceea ce cred că anulează intenția de a bate stereotipul „pizdele nu merg la meciuri”.

Un loc secret pe care ești dispusă să-l împarți

Sunt destul de convinsă că m-am prins unde e terenul viran din orașul Chitila, unde l-au ascuns pe Lenin. Adică statuia lui de 10 tone, din bronz, care-a dormit 30 de ani pe soclul din fața Casei Presei Libere. Dar n-o să-l împart pe ăsta, că nu-s sigură, așa că las alt hint, despre care nu cred că o să citim prea curând în Click!. Așa, ciuntit, demolat și cu străzi rase de pe hartă, fostul cartier evreiesc de pe la Unirii a supraviețuit ca să rămână măcar cel mai frumos labirint din oraș.

Un moment în care Bucureștiul a fost violent cu tine

Aici de-obicei povestesc de domnul care mi-a pus cuțitul la gât. Seara la 7, înainte de Crăciunul lui 2005, când eu umblam cu tot primul meu salariu la mine, ca să-l sparg entuziast pe cadouri. Eram în centru (Moșilor cu Eminescu). Tocmai mă mutasem din Giulești, unde nu pățisem niciodată nimic. În fine. De fapt, cea mai violentă chestie pe care mi-a făcut-o și mi-o tot face orașul ăsta e să-mi gonească prietenii. Unii s-au răsfirat pe la Londra, Maastricht, Stockholm, Budapesta – pe-unde ar mai avea vreo șansă să găsească oameni care să dea bani pe și/sau cărora să le pese de ce fac ei. Alții s-au întors în orașele lor (mai) mici de-acasă – unde poți să speri că ai cum să supraviețuiești dintr-un salariu de 1000 de lei pe lună. Și încă alții au făcut copii, pe care mai greu îi transporți, mamă singură & destoinică fiind, prin orașul fără de rampe, dar plin de șoferi.

Un moment în care te-ai simțit turistă în București, pentru că orașul te-a surprins în mod plăcut

Câteva zile foarte luminoase anul trecut. Am avut un ghid bun. M-a plimbat prin Ferentari, apoi pe jos înapoi spre Unirii prin Rahova, prin groapa Văcărești, Timpuri Noi, Vatra Luminoasă, Cotroceni până la Academia Militară și retur, Baba Novac, zona 23 August. O grămadă de locuri care reușiseră să-mi rămână străine, după 29 de ani de București. De cele mai multe dintre ele îmi era frică. Chestia asta cu turismul are un potențial grav de exoticizare și, fără să am vreo pretenție de antropolog, nu, nu cred că e ok să te duci prin Ferentari ca să te uiți la oameni ca la maimuțe. Dar mai cred și că, dacă-l lași să-și spună poveștile, Bucureștiul e frumos și prin alte părți în afară de Calea Victoriei și Grădina Icoanei.

Cel mai bun cocktail îl bei...

De când ne știm, adică de aproape 10 ani, Long Island Ice Tea-ul din Que Pasa a rămas tare și bine mixat. Fac un control de calitate cel puțin o dată pe lună.

De unde îți iei de mâncare când ți se face foame în mijlocul nopții

De la cel mai apropiat megaimaj non-stop, unde îmi dau seama că habar n-am ce vreau să mănânc. Acasă o dau într-o sesiune de gătit ceva mult prea complicat și exotic pentru cât îmi e, de fapt, de foame și îmi dau seama că mai bine mă culc.

O casă în care ai vrea să stai

Calderon 22. E acolo un soi de blockhaus corcit c-o vilă maură, care are o fereastră pe două nivele. Are în fiecare panou de geam un pâlc de copaci înalți și subțiri. În spatele ferestrei am ghicit o dată un soi modernist de salon de bal. În fața ferestrei, jardiniere cu flori roșii, parcă dinadins prea roșii ca să mai vezi și bulina de risc seismic clasa I. De fapt, poate nici nu vreau să stau acolo – doar să văd cum se văd copacii ăia din fereastră, cum trece lumina prin ei, de pe dinăuntru.

Un loc pe care-l asociezi c-o fostă relație și cum te raportezi la el acum. 

Când mi se termină câte-o relație îmi fac cuminte bagajele, pun în ele tot ce-am strâns de pe-acolo și așa plec. De-aia beau mereu același fel de vin în Dianei. De-aia am o nesfârșită fascinație pentru străzile încurcate din perimetrul Moșilor, Magheru, Dacia și Regina Elisabeta. De-aia merg în continuare în Control. Ca să trec peste, nu evit locuri, nici nu dezvolt obsesii pentru ele, dar, odată ce mi-au fost date sub semnătură, le fac ale mele.

O ruină preferată și de ce

Le fetișizez pe toate, dar o fac alții mult mai bine decât mine, pe Locuri Uitate, Dincolo de Fațade și Case care plâng. Top treiul meu:

1. O casă de pe Jean Louis Calderon, din care rămăsese doar zidul de la stradă și ferestrele încă aveau storuri, chiar dacă nu mai aveau geamuri, și te uitai înăuntru pe fereastră, dar vedeai cerul în loc de tavan, mobile, lustră. Cineva îi încercuise ferestrele cu niște ochi desenați cu sprayul. Dup-aia au demolat-o.

2. Mănăstirea Chiajna, la pachet cu tot mythosul. Toate marile artere din București se prelungesc într-o autotstradă, o șosea, un drum. Calea mea Giulești se termină cu o groapă de gunoi, lângă care a aterizat o navă spațială din cărămidă roșie, cu un chip de domniță prefigurându-se de pe sub tencuială, cu un clopot aruncat în Dâmbovița, cu doamna Chiajna care-o bântuie nopțile și urlă.

3. Prima școală de fete din București, Institutul Elisabeta Doamna, fondat și finanțat de Elisabeta Știrbey undeva în apropiere de fostul Pod al Calicilor (azi Calea Rahovei), în 1843. E cel puțin la fel de frumoasă ca Școala Centrală, dar spre deosebire de ea, e-n paragină. Probabil pentru că în zonă încă nu s-a pogorât norocul gentrificării, ca s-o și demoleze.

Povestește-ne o anecdotă c-un vecin

Vecinii de la 3 îl urăsc pe administrator. Administratorul e un securist care a adus firma lu’ fie-său să pună becuri cu senzor pe banii noștri! Păi liftul de ce nu-l repară? Vecinii de la 3 dau o gaură în peretele liftului. Administratorul o acoperă cu o bucată de prefabricat prinsă în cuie. Vecinii scot cuiele și măresc gaura #lol. Administratorul prinde a doua bucată de prefabricat în niște cuie mai mari. Apar bilete cu blesteme și dumnezei în lift. Apar amenințări în limbă de lemn la avizier. Pe vecinii de la 3 îi urăște toată lumea. Rinse and repeat, de 4 ani de când stau în bloc.

Un nume de stradă memorabil

În Chitila, de la liniile de triaj spre șosea, se desfășoară pe hartă un întreg poem. Începe cu Mimozei, continuă cu Modestiei, Amintirii, Triumfului, Demnității, Minervei, Liniștei, Poetului, Nuvelei și, se termină în Șaradei. Prin ‘84, când o curta tata pe mama, o plimba peste liniile de tren din Giulești în Chitila, iar mama era convinsă că o ia pe străzi cu nume de-astea ca să-i transmită ceva. S-a prins ulterior că nu voia să-i transmită decât cât de ușor ajungi din Giulești în Chitila.

O carte cu care asociezi Bucureștiul. De ce?

Romanța cvasi-istorică din Athenée Palace, de R.G. Waldeck. Nu trebuie s-o crezi, doar să intri în poveste. Spionii, grădinile de vară, cafenelele pline de fum și conspirații îți fac în oraș un film noir live, cu repere pe care încă le ai pe stradă și pe hartă.

O melodie cu care asociezi Bucureștiul. De ce?

Fereastra ușă, de la Raze de Soare – și, de fapt, tot EP-ul ăla. Pentru că e-n el tot Bucureștiul: și MNAC-ul, Controlul, Rokolectivul, și lăutăreasca-maneaua-folclorul, și mahalaua cu sărăcia și cu iubirea, și, mai ales, Naste din Berceni, care, se știeee, n-a murit.

Un film cu care asociezi Bucureștiul? De ce?

Short Cuts, de Robert Altman. Se întâmplă câte-o nuvelă (și-un poem) de Carver în fiecare dintre apartamentele astea de bloc.