City of Riri. Episodul 1: Ananasul

În cartierul Militari, găsești toate nuanțele. Pe lângă celebrii cumpărători de fiare, aici sunt și cei ce le vând.

„Aveți un ghiul pentru mine?”,  îl întreb pe domnul Romică, ieșit la un picnic de lux cu păturica pe asfalt. Ghiulul este handmade. Bijutierul își mângâie creația cu duioșie. Nu mă lasă inima să îi despart.

Veteranii pieței ne primesc cu strigăte de usturoi și verdeață. O infuzie de informații: prețuri la kilogram și la bucată, oferte de zile mari la mâna a doua. Pe lângă faptul că toți pereții au urechi, acum vor și să-mi cumpere părul.

Zumzetele pieței se estompează în aer. Mergem spre Gorjului să ne scufundam în beton și liniște, între blocurile identice și egale, unde nu se aude nimic decât ecoul pașilor noștri pe asfalt. Cartier muncitoresc, fără prea mare înclinație divină și fără aspirații la absolut. 

În ciuda negativismului unei bătrâne locuitoare la parter, în curtea ei se află multă poezie. Ramuri îi bat în geam, iar prea puțin somnoroasele păsărele dialoghează pe Dacia îmbrăcată în salopetă.

După blocurile gri, un ananas se leagănă printre coji de portocale. Și pentru că nu pricep, îi mai fac o fotografie. Miroase a varză călită și a bibelouri socialiste. Liniște. Un cauciuc solitar se odihnește la soare, răsuflând ușurat după lungi drumuri.

Ieșind din pacea cenușie, mi se deschide în față drumul de fier ruginit al căii ferate ce desparte Drumul Taberei de Militari, care așteaptă împodobită cu păpădii și verdeață. Niciun tren nu o deranjează din reverie. Firele de iarbă dansează libere printre șinele sparte. Pe câmpul sălbatic, stâlpii metalici abia mai au loc printre spicele de buruieni sfidătoare. Natura amenință să își recucerească teritoriul pierdut.

A fost nevoie de o torențială să mă scoată dintre fiarele prietenoase, făcându-ne să ne adăpostim între fiarele neprietenoase ale Plazei. Ne uităm afară cu nasurile lipite de termopan. Ploaia ne râde în nas, obraznică. Suntem fără scăpare. Prizonieri ai prezentului, cine n-are trecut să-și cumpere.

Rondul Florilor mă amețește. Mă trezesc brusc din visare in inima Bercenilor, într-un complex gri, cu un caniș gri alergând în jurul meu. Se joacă de-a v-ați ascunselea cu stăpânul sau, care stă ascuns după un stâlp cojit de beton, învelit într-o reclamă populară la Mega Image. Miroase a mucegai și făină de la o fabrică de pâine părăsită. Restaurantul Berceni și-a păstrat, odată cu ospătarii și atmosfera de acum 30 de ani. Stăm cu un ochi pe depoul RATB, ca un controlor de trafic. Merg alene pe sub castanii aleii zgomotoase, aud știri cotidiene despre micii lui Mitică și fermoarele lui Jean.

Dezbaterile politice de la florărie și până la berărie mă fac să mă întreb: să ies la vot sau în stradă?, dar în stradă sunt deja și o respir prin toți porii.

În spatele pieții sclipește o berărie cu flori și zâne, care se priveau în oglinzile împodobite cu dopuri de alcool. Odiseea spațială își dezvăluie filele neștiute în brațele unui intelectual octogenar. Plimbarea mi-a făcut poftă de viață.

Mă retrag printre miresmele tradiționale de brânzeturi și zarzavat, din zarva pieții către bătăile tumultoase ale inimii orașului.

***
Riri Coco are 25 de ani, e din bucurești și a terminat UNarte. City of Riri (City Stage pe Facebook) este o nouă rubrică, care abordează orașul ca pe o scenă personală, scenă pe care intri zi de zi, în muzica traficului sau sub reflectoarele felinarelor. În această piesă de teatru, Riri încearcă să repereze scenele Bucureștiului, decorate în mod natural de acțiunea timpului și naturii, să găsească costume adaptate piesei și interpretări ale stărilor transmise de cadrele respective.

Texte:  Riri Coco (Roxana-Alexandra Gătej).
Fotografii: Paul Tudosie și Riri Coco.