City of Riri. Episodul 4: Pisicile din Bucureşti (II)

Pe strada Theodor Aman este o curte plină de pisici albe, iar pe strada Povernei o curte plină de pisici negre și toate îl așteaptă pe Kusturica să le facă staruri.

Panteruțele negre locuiesc într-o curte roșcată în care cad cărămizi de sus. Dorm adunate în grămăjoare lucioase și mișcătoare. Când mă apropii, saltă toate în sus și mișună printre picioarele mele, dar nu mă lasă să le apuc. Le pândesc ca să le înșfac, nu fac nicio mișcare și le urmăresc cu privirea până când se tolănesc lângă mine nonșalant. Apoi întind brusc mâna spre ele. Când să prind un picioruș negru, sar în sus ca electrocutate și se dau înapoi. Încerc să merg în patru labe după ele, să mă creadă o pisică mai mare și să le câștig încrederea, pentru ca apoi să se lase atinse. Mă târăsc prin curte de-a bușilea până îmi zdrelesc rochia, scot sunete pisicești, torc și mă mângâi de zidul de cărămidă ca să le sensibilizez.

Șase perechi de ochișori verzi mă privesc nedumeriți. Vreau să le iau pe toate odată în brațe și să împărțim aceiași purici, să bem împreună lăptic și să ne murdărim la botic. Vreau să prind măcar una să o iau acasă, să o spăl, să o pieptăn și să îi pun fundă roșie, dar drăcoasele nu-mi dau nicio șansă și se joacă de-a hard to get. Plec cu coada între picioare să mă consolez cu pisicile albe.

Albele sunt împărțite pe generații. Întâi sunt două surori bătrâne, gen Cocorosie. Una din ele s-a născut surdă, iar sora ei identică nu are un picior. Cea șchioapă face pui non stop.

- Au mâncat-o câinii, povestește tăticul ei, au fugit cu piciorul ei. Ce vrei, dacă e așa frumoasă? Frumoasă, da' ce să-i faci dacă n-are noroc în viață?

Curtea e plină de puii frumoasei fără un picior. Un motan alb murdar se ivește din întunericul gunoaielor. Ceva îmi spune că încă o serie de pisoi urmează să fie livrată. O ia în primire pe mama șchioapă, escaladând-o rapid. Șchioapa nu are șanse să se sustragă și cu atât mai puțin să fugă. Singura ei șansa este să nască o armată de mâți albi care să o protejeze în flanc împotriva atacurilor de testosteron. Sora ei, surda, stă lângă ei și îi privește în timpul actului. Clipește apoi spre noi, indiferentă. Cred că e liniște în lumea ei.

Pe seară plec într-o plimbare obișnuită cu pisica Ana în lesă prin Mega Image. Ajunsă la standul cel mirositor al magazinului, printre mâncăruri de pisici mai umede sau mai uscate, mă întâlnesc cu mama lui Lolic. O întreb ce mai face. Plânsă și încercănată, oftează un „rău”. A murit Lolic.

Fusese închis în casă, cu iubită-sa și cei 5 copii care-i poartă numele, dar derbedeu cum era, n-a rezistat la tentațiile străzii și a sărit pe geam. De data asta, în stradă și-a găsit sfârșitul.

- A fost ca și copilul meu, l-am ținut în palmă de când era mai mic de-o palmă. A sărit pe geam. Îi închisesem ușa, că ieșea și se bătea cu toți golanii din cartier. Venea acasă jumulit, cu urechile rupte. Dar eu tot îl iubeam.
- Și el vă iubește de undeva de sus, veghează asupra dumneavoastră.
- Da, mă iubește. Ei pe dracu, mă iubește... poate numai când are nevoie de ceva.
- Are nevoie de iubirea dvs ca să fie în pace pe lumea cealaltă.

Tanti suspină. Trebuie să îi redau speranța în viață.

- Poate se va reîncarna în următorul pisic pe care o să-l aveți! îi zic cu optimism.
- Sper, sper! aprobă bătrâna doamnă privind în gol.

Ne uităm triste la conservele de Kitekat. Lolic a murit. Să-l fi ajuns blestemele lui Baroc?

***
City of Riri abordează orașul ca pe o scenă personală, scenă pe care intri zi de zi, în muzica traficului sau sub reflectoarele felinarelor. În această piesă de teatru, Riri încearcă să repereze scenele Bucureștiului, decorate în mod natural de acțiunea timpului și naturii, să găsească costume adaptate piesei și interpretări ale stărilor transmise de cadrele respective.