City of Riri. Episodul 5: The Can

Pe Str. Povernei e plin de conace. Unul mai deosebit, cu tocărie dantelată de fier și mâncată de rugină, te cheamă cu scârțâieli mistice. O sticlă de bere spartă în fața ușii te îmbie la dezmăț. Scrie pe ușă că este un spațiu artistic alternativ. Intri, din viitor, cu gânduri de time traveller depravat, sperând să găsești opium, cocaină vintage sau alte distracții de odinioară.

Pe șemineu stau sticle de alcool prăfuite, de forme care sfidează minimalismul Ikean. Au etichete sepia, mâncate la colțuri. Te chinui să descifrezi câte un cuvânt de pe ele, dar până la urmă îl inventezi tot tu cum îți sună mai bine. Un gândac micuț apare din spatele Cointreau-ului extra fin, puțin beat, se învârte în cerc în jurul tău și te adulmecă. Îi explici că ai intenții pașnice, vrei să bei o bere în jilț și s-o arzi aristocrat.

La conacul The Can, ramele rămân goale. Plictisite, picturile citesc gazeta. De pe zid pică tencuială între pagini. Un geam spart pe jumătate îți arată curtea cu ciment crăpat, pe care se odihnesc două farfurioare ciobite cu mâncare de pisici. Ca în castelul bestiei de la Disney, te aștepți ca ceșcuțele și ceainicul de pe raft să prindă viață și să te servească cu ceai expirat, cu gust de molii. O lumânare arde metaforic în sfeșnic. De pe gaura cheii vine un miros de mileuri vechi.

Pe gaura ușii se intră în pod. Acolo, păienjenii joacă table. De o parte și de alta, îi aclamăm silențios. În hamac se hâțână cineva invizibil și enervant. Deasupra e mai mișto decât dedesubt. Luminița de la capătul podului iradiază prin praf. Pășim înspre lumină, vertical, ridicate la cer de scara putredă. Scara pocnește la fiecare atingere, dar cerul e albastru și impasibil la țipete de frică. Dacă porți fustă, nu te mai ține nimic din zbor.

The roof, the roof, the roof is on fire, soarele ne arde, iar nouă ne arde de joacă. Ochii văd, inima nu cere decât un cer senin. Tabla de pe acoperiș e alunecoasă, gravitația nemiloasă. Cel mai safe e să stai în preajma hornurilor și să le iei în brațe din când în când. Călătorim de pe o casă pe alta, până la casa cea mai ruginită și cu cea mai multă iederă. Ajunse pe oază, leșinăm pe aripile vântului și așteptăm să fim răpite de extratereștri. Un semn de la cer coboară asupra noastră, ca o ploaie caldă de vară. Fugărite de ploaie, ne precipităm în sufragerie. Nimic nu se compară cu un ceai de ananas la umbra răcoritoare a șemineului.

Fotografii de Ina Ionescu. Modele: Riri Coco și Mary Revery. [City of Riri episoadele 1 - 4.]