City of Riri. Episodul 7: Dor de Bucureşti (1)

Cel mai frumos zid din București l-am găsit pe Bulevardul Pieptănari, era o căsuță fără vârstă care părea că fusese reinventată de câteva zeci de ori, era extenuată de atâtea schimbări și ofta din toți rărunchii, se lăsase moale pe asflat și se relaxa la soare. Fusese rasă de tencuială și apoi cârpită și peticită în cel mai frumos fel și zâmbea drăguț cu o gură pătrată și roșie care îi arată dinții de lemn. Am pupat-o direct pe buza de jos.

Cine s-a pupat pe Calea Griviței știe că de orice zid te-ar propti iubitul tău, veți fi presărați de sus cu praf de zâne de sub balcoanele putrezite, care deja și-au format propriul ecosistem, din care cresc flori și vă privesc cu drag în timp ce vă mângâiați cu mâinile murdare de var.

Gardul palatului Cantacuzino este negru la prima vedere, însă dacă te apropii și te freci puțin de el vei constata că geaca ți se aurește și devii strălucitor ca un zeu de bronz post-modernist.

Zidurile de pe Dacia sunt dârze și serioase și nu vor să își arate vârsta cu niciun chip. Sunt niște doamne octogenare care miros a bătrân și au pielea patată, dar se tapetează cu pudră veche, își pun ochelarii de soare șaizeciști și zic că sunt hipsterițe vintage. Îmi place să le întreb lucruri ca să văd ce drăguț mă mint. Vorbesc cu o ușă geometrică în stil art-deco a unui bloc de pe vremea când nu erau blocuri. Îi șoptesc că e încă foarte sexi, mulțumește pentru „sexi” și se supără pentru „încă”. O mângâi pe mâner și se înfioară. Metalul rece se încălzește de la mâna mea care alunecă pe unduirile extravagante de flori de oțel. Ușa asta trebuie să cunoască iubirea până nu e prea târziu și vine următorul cutremur.

Atenție, cad smochine. În curtea palatului dărăpănat cu un Aro prăfuit sub arcadă există și un smochin bătrân și cocoșat, prea obosit că să mai fie exotic. Mai mergi pe puțin și pe George Enescu există o casă venețiană cu capete de lei cu freză de Eminescu. Mulți din ei și-au pierdut botul, dar mai sunt unul sau doi de ale căror fălci de piatră trebuie să îți ferești capul în junglă.

În Matache, zidurile nu mai sunt verticale, ci stau pe sol și marchează fidele locul măcelului timpului. Țigăncile își plimbă rândurile de fuste prin vânt și muzică lăutărească. Pe sub mirosul de mici slinusi plutește o aromă de cărămizi bătrâne și moloz catifelat care te poartă pe nori de nostalgie în schițele lui Caragiale, când Grivița era un loc sofisticat unde locuiau cucoane cu pene de struț la pălărie și calești decapotabile. Le vezi aievea, se suprapun cele două filme și cucoanele cu umbreluțe dantelate se intersectează cu țigăncile în halate de pluș roz și creole de tablă, se salută între ele, cucoana se înclină grațios și țiganca țipă entuziasmată „haoarde, fă, ce shukara ești, ptiu! să nu fii de deochi”.

La Baba Novac este un gang prin care coboară îngerii în cartier de fiecare dată când iese soarele. Îngerii fac graffiti pe cărămizile comuniste și te mângâie pe creștet cu spray divin.

Bucureștiul m-a învățat să îmi cunosc zidurile proprii cunoscându-le pe ale lui, apoi să mi le dărâm la fel cum se dărâmă și ale lui. Nu ne împotrivim schimbării, ne tranformăm împreună. Știu că nu o să fie supărat pe mine că plec, pentru că ne-am învățat unul pe altul tot ce știam până acum.