Comic-Con – Dramedie În Două Acte

Ultima dată când am fost la Palatul Copiilor, cred că eram în clasa a șasea. Toată clasa se mobilizase pentru un fel de festival concurs al francofoniei unde am cântat câteva cântece, am pus în scenă o piesă scurtă într-o franceză stâlcită și apoi am avut liber cam o oră să ne vedem de treburi prin palat cât își făceau numărul și ceilalți concurenți. Ar fi fost frumos să rămânem in sală și să îi aplaudăm pe ceilalți vorbitori de limbă a lui Voltaire și, mai nou, Beigbeder.

Bineînțeles că am plecat cu toții și ne-am găsit intrați prin efracție în sala mică a palatului, unde tocmai avusese loc augustul congres al Partidului Socialist al Muncii, și unde am început prompt să ne fugărim unii pe alții într-o fervoare hormonală prepuberă, fetele cu câte un balon PSM, băieții cu idei interesante despre anatomia feminină.  Pe întuneric, un coleg de clasă s-a împiedicat și a nimerit cu gura fix in colțul unei boxe de lemn, rupându-și un dinte fix la mijloc cu o precizie milimetrică. Jumătate de oră mai târziu căutam cu toții disperați bucata de dinte pierdută, perfect conștienți de faptul că nu aveam ce să facem cu ea chiar dacă am fi găsit-o.

Același sentiment de disperare inutilă mă încerca în a doua zi de Comic-Con în aceeași sală, unde avea loc finala mică de League Of Legends, într-o atmosferă de aplauze și urale pe care congresul PSM nu cred că a simțit-o vreodată. Comentatorul turuia turbat într-un jargon LoL indescifrabil, iar în jurul meu băieți în tricouri cu metale sau flăcari, hanorace și otaku-wear îl ascultau entuziasmați. Mă simțeam pierdut, un dinozaur în tricou cu Avengers printre o mie de fani furibunzi cu cipilică de Teemo, un fan Planescape – Torment la un event Electronic Sports League.

Ziua Unu

Cu o zi înainte, generation gap-ul nu părea la fel de amenințător. Mă așezasem la coada interminabilă de la intrare împreună cu alți doi prieteni. Încă de afară era destul de evident că Palatul Copiilor nu era nici pe departe suficient de încăpător pentru toată marea de oameni care se scurgea înăuntru, dar măcar asta însemna că toate biletele erau vândute. Atmosfera era destul de zen, mulțimea un mix de subculturi, de la otaku veterani de la Nijikon la boardgameri, comic book nerds și chiar și o mână de cosplayeri. Ce naiba, erau o groază de cosplayeri, lucru care m-a făcut să regret ca nu venisem îmbrăcat in G.R.R. Martin, cum era planul. O selecție eclectică de personaje, de la Doctor Who la Cloud Strife, defilau prin fața intrării, acostați periodic de câte cineva la poze.

Un Gordon Freeman cca. Half-Life 2, cu tot cu Gravity Gun, era una dintre principalele atracții, împreună cu doi Ghostbusters și un Colonial Marine din Aliens în echipament complet. Lumea părea destul de încântată per total și cu good vibe-ul asta am ajuns la ușă. Înăuntru era o înghesuială crâncenă, o mare de mulțime care se călca în picioare și poate doar un pic de con stench, așa, ca pentru ziua întâi. Unul dintre perverșii cu care venisem a avut o remarcă despre cât de mult jailbait e la Comic Con. E adevărat că vârsta medie era probabil undeva sub 20 de ani, dar atracțiile serii, de ambele sexe, au fost destul de bine peste 18 ani. (Enji Night, despre tine e vorba). Situația se schimba în zonele de gaming, unde vârsta scădea, apărea CounterStrike-ul și dispăreau fetele. În schimb acolo se afla stand-ul Gameleon, unde puteai vedea o raritate la Comic-Con-ul ăsta, un Jedi, nimeni altul decat Seamus, unul dintre băieții de la Gameleon.

Zonele de comics, action figures și collectibles au fost cele mai aglomerate, cum e și normal, iar oamenii s-au bătut pe numere disparate din serii pe care nu le citesc în mod curent. Excepție făcând seria Walking Dead, care s-a vândut ca pâinea caldă, omnibus după omnibus, în ciuda faptului că la noi nu s-a obosit nimeni să preia serialul pe post. (Să mai zică cineva că pirateria nu stimulează economia). Zona de traditional gaming ea fost surprinzator de redusă, vreo trei sau patru exponenti, the usual suspects, plus băieții de la Warhammer 40k. Mesele, prea puține la număr, au fost ocupate de doar două, trei jocuri diferite și de o mamaie octogenară care părea complet depășită de situație.

Sala mică era ocupată de campionatul ESL, la trei arme diferite – FIFA, CounterStrike și LoL. Sala, plină aproape permanent, în ciuda eforturilor supraomenești de a îi aduce pe toți la disperare prin glume proaste ale comentatorului de FIFA. Cristian Țopescu și-ar fi facut Seppuku.

În sfârșit, în sala mare trebuia să aiba loc panel-urile, atât cele cu Invitații de Onoare, John Rhys-Davies și Finn Jones, cât și cele cu invitații obișnuiți. Între panel-uri rulau în neștire aceleași zece trailere la un volum mult prea mare. Când nu rulau băgau brostep sau d’n’b agresiv circa 2005. În ciuda întârzierilor, am prins câteva panel-uri care au fost absolut ok, iar în cazul lui Remus Brezeanu chiar foarte mișto.

Am plecat în prima zi de la Comic-Con cu mixed feelings: organizarea a fost OK chit că locația era mult prea mică. Publicul a fost un blend eclectic de subculturi, atmosfera energizantă dar totuși a fost ceva care m-a făcut să mă simt ciudat, ceva care mi-a scăpat. Am plecat pe ușa din spate care, apropo, nu era încuiată. Prost am fost că mi-am luat bilet.

Ziua Doi

A doua zi am ajuns dimineața devreme, ca să prind concursul de cosplay și panel-ul cu cosplayerii din Ungaria. Surprinzător, dar toate problemele mele legate de organizare s-au evaporat aproape imediat. Am intrat în sub 5 minute. Atmosfera era mult mai destinsă, destul cât să pot da o tură pe Aleea Artiștilor, secțiunea de comic-con unde expun artiștii români. Pe lângă deja celebrul Harap Alb Continuă am dat peste câteva comicuri interesante, bine înfipte în mentalul colectiv autohton. Am cumpărat un large format intitulat Legendele Dacilor, un fel de carte de copii patriotică ilustrată în line art, care cred că i-ar rearanja cromozomii fetiței cu bentiță. De același autor -  Ciutanul, un graphic novel 100% autohton. E despre un copil din Mangalia modificat genetic în secret, ca să fie superfotbalist. Asta e, fiecare popor cu eroii lui – Franța cu Tintin, Italia cu Corto Maltese, America cu Superman și noi cu Superhagi.
 
Concursul de Cosplay a fost o pierdere de timp – dintre toți oamenii în costume din sală numai un Gordon Freeman în halat și un cadru de 4 gagici costumate în personaje de LoL merită menționate. Chestia asta m-a făcut să mă gândesc pentru prima dată dacă nu sunt un pic cam bătrân ca s-o mai ard la Comic Con. Pe-afară roiau Doctor Whos, Finn și Jake, o suită de Sakure din ultimul flavor de anime și o legiune de Alistairi și Ezio, dar eu nu mă puteam identifica decât cu un Wolverine și un Ghostbuster, două personaje din două francize mai bătrâne decât mine. Panel-ul de cosplay, însă, a fost fantastic, Ungurii sunt cu ani-lumină înaintea noastră din punct de vedere al geekinessului. Unde e Sabina să se îmbrace în Burebista sau Avram Iancu când ai nevoie de ea?

Am roit tot restul zilei pe la diversele panel-uri, tarabe de comics aproape epuizate și concursuri de Magic the Gathering. Afară, grupuri de geeks discutau zgomotos, fiecare absorbit de subiectul propriu. Fangirls despre Loras Tyrell care le-a zis baby – OMG; fanboys despre campionatul de LoL și „cât de tare a fost faza aia, frate”. Eu începeam să înțeleg ce ziceau prietenii mei din ziua întâi în legătură cu jailbait-ul: erau copii peste tot, de toate vârstele, clar din altă generație și cu alte perspective decât mine. Dau peste o Jedi necunoscută, care îmi explică prompt că personajul ei e din The Animated Series.

Așa am ajuns în sală, la finala mică de LoL. Printre strigăte de ULTIMATAAAAAA, EXCELEENT! și ropote de aplauze mi-am dat seama că sunt bătrân și că, deși e primul meu Comic Con, sunt unul dintre nesuferiții ăia de la fiecare convenție (sau Vama Veche) care stau să îți explice cât de bine era pe vremuri. Generația mea a ratat trenul Comic Con citind numere la mâna a doua de Batman și Ultimate Spider Man. Putem să citim New 52 și Walking Dead cât vrem, dar suntem la fel de învechiți ca Pif și Hercule. Generația Cartoon Network trebuie să cedeze locul în fața reflectorului generației Vplay.

Nu de alta, dar trebuie cineva să le explice de ce Darth Vader poate să îl rupă pe Doctor Who în două fără probleme și de ce Ed, Edd ‘n’ Eddy e net superior Adventure Time.

De-abia aștept Comic-Con-ul de la anul.

Fotografii de Corneliu Radu - deludies.ro