Cozorocul sus pentru Azealia Banks

Taxi, după taxi, opresc în fața clubului. Coboară multe gagici. Mai multe ca de obicei. Super young. Gagici hip hop: cozorocul sus, turul jos, abdomenul la vedere. Gagici r&b: sexy_tight_don’t_give_a_shit kind of a thing. Gagici badass cu pantaloni de piele și chockere.

E full house astă seară. Se intră. În jurul meu toată lumea e cu telefonu în mână. Se pregătesc de live-uri. Nu vor să rateze intrarea. Și bam, se deschide ușa. Intră Azealia Banks. Lumea izbucnește. Probabil cea mai energică izbucnire pe care am auzit-o de ceva vreme. Probabil și cea mai tânără.

Urcă pe scenă, fustă plisată super scurtă, corset alb, mănuși negre până la cot, cercei mari aurii, cizme până sub genunchi. Cere să i se urce sunetul la microfon. Începe. Încep și live-urile pe Facebook, și dansul și fredonatul. Bagă rap, bagă a capella între piese, bagă armonii și nu pare să-i pese prea tare dacă înțelegi sau nu combinația. E pe party. Dar oamenii înțeleg. În dreapta mea e un tip care știe fiecare cuvânt. Rostește tare fiecare vers de la început la final. Se uită în ochii ei: I get you girl! Primește microfonul. She gets that he gets it! Din când în când pe scenă intră doi dansatori. O ea și un el. Latex, maiouri de plasă. Rup.

212, Desperado, The Big Big Beat, Heavy Metal And Reflective piesă după piesă formulează ceva selfmade, un construct, un autoconstruct mai bine spus, complet asumat și onest, o însumare de alegeri, de sound, de argumente, de mood, livrate într-o formă fluidă. E un mix de duritate și entuziasm, de show off și, pe alocuri, o timiditate bizară, de o încredere definitivă și o încredere în formare.

Azealia Banks e cumva o dihotomie. Harlem rapper girl care nu se teme să scoată albume up beat, nu se teme de IDM și house. Nu se teme să acuze impostura când o simte. Pare să se teamă de puține lucruri în general. E cumva o furie pe care nu o simți neapărat pe scenă, dar care răsuflă adesea în mici gesturi, sau în comentarii sau pe social media. E ceva despre însușirea culturii negre. Despre scrierea și rescrierea ei, despre o mai mică nevoie de recuperare și o mai mare nevoie de a merge mai departe cumva. Despre ce devine cultura neagră. Despre cum se modifică, despre mutațiile benefice arogate. Despre ce înseamnă experimentul în zona hip-hop când ești o gagică de 26 de ani care-și definește nuanțele. Care-și creează limbajul în era în care „vocea unei generații” devine improbabilă și inutilă. În care o generație are mii, milioane de voci asumate care vorbesc cumva pentru ceva. Un soi de libertate, nu doar de expresie, dar și de metodă, de sintaxă, de atitudine. Și o asculți, o vezi, o citești și știi că o parte din ce face e cu siguranță despre muzică și o parte este despre cu totul altceva. Știi că vine de undeva, că trebuie, că vrea să ajungă undeva și că tot ce vezi pe scenă trăiește undeva între cele două.

***
Video de la concert de Ștefan Mărginean.