Crushuri à la Anim'est

Kirikou, Kirikou and the Sorceress (1998)

O mogâldeață cafenie cu buze groase fuge mai ceva ca un supererou printre plantele de cinci, poate chiar șase ori mai mari ca el. Îl cheamă Kirikou, și deși ajunge până la gleznele oamenilor din micul lor sat, îi salvează de fiecare dată, fie că e vorba de o panteră uriașă, de niște plante otrăvitoare sau chiar de cea mai nașpa vrăjitoare din zonă.

E un pic disturbing să vezi cum un bebeluș care arată ca un fetus în luna a șasea, a cărui treabă, în mod normal, e să își sugă degetul în întunericul comfortabil din burta mamei, știe să facă de toate (vorbit, olărit, călărit girafe, înotat etc.) și ia decizii mai înțelepte și mai creative decât ai putea tu vreodată.

Moment în care n-ai cum să nu te îndrăgostești: când îl contrazice pe bătrânul morocănos al satului care zice că femeile fiind bolnave, nu mai are cine să spele, să gătească, să lucreze pământul, spunând „Puteți să faceți și voi toate lucrurile astea; dar n-ați putea niciodată să fiți mame”, cu ochii lui migdalați și negri-negri plini de lacrimi.

PS: Nu e de ignorat nici vrăjitoarea, care are brățări și lanțuri de aur încolăcite în cele mai suprinzătoare locuri, și niște buze atât de imense și negre, că par să poată zdrobi, ei bine, orice.

Hana, Wolf Children (2012)

Wolf Children îi dă clasă lui Stephenie Meyer și poveștilor ei de dragoste dintre pământeni și creaturi dubioase. Începe cam la fel, dar updatat: o variantă mult mai bună de Bella se îndrăgostește de o variantă mai bună de Edward. Bella 2.0 e Hana, Edward 1.8 e Ookami. După insistențele Hanei (ca în Twilight), se îndrăgostesc, și pentru că Ookami o iubește prea tare ca să o mintă (idem), îi dezvăluie Hanei, cu o melodie emoționantă pe fundal, că e vârcolac. Cut to un moment de bestiality, care e tratat ca o scenă obișnuită de dragoste, deși frate, ea e o tipă finuță și drăguță, iar el ditamai lupul cu ditamai colții. Dar momentul awkward e uitat repede, pentru că are viori pe fundal.
Însă după primul sfert de film, povestea o ia pe o total altă direcție decât siropoșeniile lui Meyer, pentru că Ookami moare. Iar Hana rămâne cu doi copii pe cap, care, surpriză - se transformă din când în când în lupi.

Anii de facultate ai Hanei sunt înlocuiți de nopți în care trebuie să-și ascundă odraslele de vecini, să-i hrănească, să îi învețe să nu se transforme de față cu străini, și alte obiceiuri de mamă-overwhelmed. Până la urmă se mută cu ei într-o casă dărăpânată din munți, pe care o ia cu super-preț pentru că nimeni n-a avut chef să stea s-o repare. Acolo copiii cu urechi și bot ascuțit, Ame și Yuki, se tăvălesc și zburdă ca niște căprițe, iar Hana stă pe verandă și se uită la buletinul lui Ookami, care e singurul lucru care i-a rămas de la el.

De fapt, filmul e mai puțin despre Hana cât despre cum evoluează Ame și Yuki, și despre ce aleg să fie: oameni, care își arată bijuurile în pauzele de la școală și râd la glumele băieților populari, sau lupi, care învață cum se conduce pădurea de la lupul-șef și urlă la lună din toți rărunchii. În tot timpul ăsta, cât ei se ceartă, învață să vâneze sau se iau la întrecere prin pădure, ea le dă sfaturi și îi consolează de parcă ea însăși ar fi lupoaică, de-o viață. Și niciodată nu se victimizează, sau își dorește să nu îi fi avut – doar își spune zilnic, ca pe o mantră secretă, cât de mult ar fi vrut să-l întrebe pe Ookami mai multe despre copilăria lui.

Moment în care n-ai cum să nu te îndrăgostești: când o vezi prin ochii vecinului bătrân, care aduce foarte bine cu Clint Eastwood prin fruntea non stop încruntată și alergia la zâmbetele Hanei, lucrând epuizată la pământul aproape arid din fața casei, ca să aibă ce să le dea de mâncare puilor-lupi.

Victor, Frankenweenie (2012)

Șoc – un film scris și regizat de Tim Burton fără Johnny Depp și Helena Bonham Carter. Personajele care arată ca niște zombie drăguți se păstrează, la fel și personajul principal maniacal. Victor e cel mai bun la fizică din clasă; e retras, se îmbracă în negru, are obrajii supți și îl are pe Sparky, câinele și cel mai bun prieten al lui. Când îl roagă pe tatăl lui să-l lase să participe la concursul de fizică, primește un răspuns pe jumate satisfăcător – are voie, dacă se apucă de baseball. Cut to: Victor fragilul cu o bâtă în mână și cu privirea țintă pe colegul chinez bun la sport. Mingea se duce departe-departe, iar Sparky se rupe din lanțul legat de bancă ca să o prindă și să-l ajute să câștige. Însă când traversează înapoi, e zdrobit de o mașină.

„Știi că dacă am putea, l-am aduce pe Sparky înapoi” șoptit de mama, și broasca ai cărei mușchi prind viață prin electrocutare pe catedra profului de fizică rezultă: Victor maniacul în mansardă, cu Sparky proaspăt dezgropat pe o masă, înconjurat de o mașinărie complicată inventată din jucării, castroane, și o grămadă de becuri. Și reușește. Sparky dă din nou din coadă (deși îi sare din când în când pentru că e cusută de corp cu ață subțire), iar Victor nu mai e singur, din nou.

Apoi soarta orașului o ia la vale din cauza colegilor geloși pe proiectul lui, care se apucă să învie fel de fel de animale monstruoase. Dar el salvează situația destul de rapid, păstrându-și fața de zombie drăguț până și în situațiile de maximă criză.

Moment în care n-ai cum să nu te îndrăgostești: când construiește mașinăria de înviat și arată ca un om de știință care rânjește apocaliptic. Și evident, când îl ia în brațe pe Sparky după experiment și chicotesc, ești plin de muci de emoție din cap până-n picioare.

Ernest și Celestine, Ernest and Celestine (2012)

Celestine e singura fată-șoarece din lumea șoarecilor căreia nu-i e frică de urși, care sunt considerați răul suprem și cu care mamele își sperie copiii când sunt neascultători. Ernest e un urs sărac și răcit care trăiește singur într-o casă mică izolată în munți. Întâmplător, ciudații ăștia doi se întâlnesc - pentru că Celestine a aterizat noaptea într-un tomberon din care n-a mai putut să iasă, iar Ernest căuta de mâncare prin gunoaie. Și are loc primul schimb: Ernest nu o mănâncă, Celestine îl strecoară în beciul unui magazin de dulciuri. După câteva zile se întâlnesc la fel întâmplător și are loc al doilea schimb: Celestine îl salvează de poliție, Ernest fură pentru ea dinți de urs dintr-un magazin, ca să n-o certe dentiștii din lumea șoarecilor. Și pentru că majoritatea schimburilor sunt ilegale, lumea șoarecilor cu lumea urșilor se unesc împotriva lor. Ei se ascund în casa mică din munți și încearcă să uite de orașul de sub ei, care îi urăște cu înverșunare – Celestine prin muzica și dansurile lui Ernest, iar Ernest prin picturile lui Celestine.

În pofida diferenței de mărime dintre ei (ea e trei sferturi din mâna lui) îți dorești încă de la început să fie mai mult decât prieteni. Pentru că sunt amândoi niște artiști neînțeleși și înduișător de badass pentru că își bagă picioarele în regulile societăților în care au fost învățați atât de riguros ce e bine și ce e rău.

Moment în care n-ai cum să nu te îndrăgostești: Când Celestine îi pune o umbrelă pe cap lui Ernest în timp ce doarme, ca să nu-i mai ajungă zăpadă pe nas și să-l facă să strănute de se zdruncină tot muntele, iar apoi se cuibărește la el pe piept.