Cu Perfume Genius, dincolo de masculin/feminin

Mike Hadreas, adică Perfume Genius, e cel mai puternic artist vulnerabil din toți câți am descoperit în ultimii ani. Altfel spus: Perfume Genius e cel mai sensibil muzician în forță de pe scena indie pop de la ora actuală. Încă o dată: Mike/Perfume Genius cântă foarte firesc, foarte ușor de acceptat, foarte liber despre lucruri potențial incomode pentru cât sunt de personale (identitate queer, corp, anxietate). 

Hadreas are trei albume la activ, unghii date cu ojă, de obicei roșie, circa 1,60m înălțime, e roșcat și e din Seattle, iar cu al treilea album, Too Bright, și-a deschis stilul muzical confesiv și l-a întors către public. Primele două erau despre relații terminate în fiasco, dependență de droguri și toate celelalte drame. Păreau înregistrate la maică-sa-n beci și se auzeau pe ele doar el, tristețea lui inconturnabilă și pianul. Too Bright e o explozie sonică. E doo-wop și chamber pop, cântat de „o vrăjitoare a mării cu tentacule de penisuri” (Hadreas pentru Pitchfork). E înregistrat împreună cu Adrian Utley de la Portishead și îl are ca invitat de onoare pe John Parish, care-a făcut niște lucruri pentru muzică la viața lui, dintre care o să mă opresc doar la faptul că a cam descoperit-o pe PJ Harvey și i-a produs vreo șase albume. 

Știu de Perfume Genius de la prietena Dana, care împlinise o vârstă, fix cu o zi înainte să iau interviul ăsta, așa că l-am salutat pe Mike din partea ei. I s-a părut simpatic că am vrut să-i fac ei cadoul ăsta, și-apoi mi-a zis că am o ojă marfă (corai cu puncte multicolore). Iar după, cu aceeași relaxare ca și la small talk, și-a pus muzica și anxietățile pe masă, fără rețineri. Și mi-a zis despre:

Muzică

„Cel mai mult simt că s-a schimbat felul în care cânt cântecele mai vechi. Cred că eram mult mai umil când le cântam înainte - acum le cânt pentru public. Nu știu cum să-ți explic... Cântecele vechi s-au transformat într-un act de comunicare. De fapt, fiecare concert acum e o chestie mult mai circulară. Înainte mă simțeam spionat de toți oamenii ăia care se holbau la mine, fix când aveam cele mai mari emoții. Acum mi se pare mai degrabă o experiență pe care o împărtășesc cu oamenii. Și cred că asta vine pur și simplu din încrederea în mine, de care aveam nevoie ca să pot să cânt cântecele astea. Aveam nevoie să mă uit la public, să mă mișc, să țip, faze de-astea (râde). Cred că am adăugat niște încredere în mine peste cântecele mai vechi. Poate „încredere în mine” nu-i cea mai bună formulare, dar cel puțin am devenit mai conștient de mine, în momentele în care sunt pe scenă”.

„Am ascultat obsesiv un album al Joannei Newsome timp de câteva luni, și când m-am apucat de compus mi-am dat seama că, practic, încercam să scriu cântecele ei. Așa că atunci când compun nu prea ascult muzică nouă. Cât am scris [Too Bright] am ascultat intens... multă muzică de coruri feminine bulgărești (râde). Albumul pe care îl ascultam se numea The Bulgarian Women’s Television Choir - ceva super oficial de genul ăsta. Am ascultat mult Cocteau Twins. Și m-am gândit destul de mult la Diamanda Galas”.

„Mi-ar plăcea să scriu un soundtrack pentru David Lynch. Aș vrea să lucrez cu el. Sau cu Angelo Badalamenti, care-I scrie muzica. Sau Patti Smith”.

Aici ne oprim un pic din interviu și schimbăm impresii de la Primavera Sound, unde le-am văzut amândoi pe Sleater Kinney, unde Mike n-a stat la Antony and The Johnsons, pentru că era prea mult zgomot, prea multă bețivăneală, în jurul lui și n-a putut să intre în vibe-ul de concert, și unde el n-a prins-o pe Patti Smith. „E, lasă c-o să mai cânte ea vara asta prin festivaluri...”, zice pentru el. Apoi din nou anxios, „Nu, că dacă gândesc așa, n-o să apuc niciodată s-o văd live”.

„N-am tăiat foarte mult material [în timp ce înregistram Too Bright]. Asta fiindcă lucram obsesiv la una-două piese. Și mi se păreau foarte pop, și versurile erau, așa, universale... Aș fi putut să dau piesele alea oricui să le cânte, la cât de clasic sunau... Încă îmi place ideea de a înregistra material super pop, care să aibă succes comercial. Dar vreau s-o fac în felul meu, cu o doză de subversivitate (râde). De fapt, asta am vrut să fac inițial. Ceva ce credeam că o să-i mulțumească pe oamenii de la label, o să-mi asigure concerte pe scene mai mari, cazare în hoteluri mai bune, faze de genul (râde). Însă toate chestiile pe care le-am compus—erau bune, dar nu eram eu. Ar fi putut să le cânte oricine altcineva. Serios”.

„Da, bine, albumul ăsta m-a adus pe scene mai mari. Dar, sincer, cred că dacă n-aș vorbi deschis despre sexualitatea mea, ar fi avut și mai mare succes. Numai că muzica n-ar fi fost la fel de bună (râde). Na, nu știu, poate că la un moment dat o să ajung în punctul în care am zis tot ce-am avut de zis despre asta și-o să fac muzică mai puțin conflictuală. Eu sunt rebel din fire, așa că-s convins că mereu o să-mi rămână ceva din asta”.

Frică

„Cântecele de primele două albume nu au aceste mesaje super înălțătoare și pozitive. Dar simplul fapt că vorbești despre chestiile alea... e un act de curaj, știi? Și cred că introspecția e un act de curaj și-o dovadă de putere. Dar lumea are impresia că puterea e ceva ce demonstrezi prin gesturi exterioare. Bullshit, din punctul meu de vedere. Aia-i o formă de putere super masculină. Cred că esența frustrării mele e că, de multe ori, oamenii care se cred super coioși simt nevoia să se poarte stereotipic masculin. Nu poți să demonstrezi că ești puternic și curajos decât prin masculinitate, cică. Eu cred că, de cele mai multe ori, e fix invers. De fapt, nu cred în masculin/feminin”.

„Nu mă simt mai confortabil cu corpul meu acum. Dar fac tot ce e de făcut, oricum. Acum există o disonanță ceva mai mare în relația mea cu corpul meu. Sunt alt om când sunt acasă față de cum sunt în turneu. Acasă sunt mult mai pe blândețe și timiditate. Trebuie să le țin separate: dansatul și țipatul pe scenă, în concerte - și calmul de acasă”.

„Nu prea-mi dau seama cum fac față anxietății. Se manifestă în feluri dubioase. Între timp m-am obișnuit cu turneele. Și toate chestiile pe care le implică un concert, gen să mi se facă poze, să mi se ia interviuri – înainte mă făceau anxios. Acum am tendința să ascund anxietatea, s-o împing deoparte. Așa că, uneori, când ajung acasă, se întoarce în forță. Știi ce zic? Când sunt în turneu, e ca și cum n-aș fi complet prezent. Pentru că dac-aș fi, am senzația că m-ar copleși. Așa că, atunci când ajung acasă și încep să mă gândesc la toate chestiile astea, sunt, gen „Whoa, tocmai am vorbit și-am cântat în fața tuturor oamenilor ălora...” Câteodată, acasă, încep să procesez toate chestiile astea și mă panichez o vreme (râde). E dubios. E foarte dubios. Parte din anxietatea mea e că-s foarte conștient de cum par, cum arăt, cum mă văd oamenii. Ori, ca muzician, cam la asta te expui tot timpul! (râde)”.

Queer

„Tipul ăsta de presiune, că trebuie să mă comport ca un artist eminamente queer, nu mă deranjează. Sunt ok să vorbesc despre asta. E parte din mine și-mi place să fiu omul... sau, mai bine zis, unul dintre oamenii care vorbesc tot timpul despre asta”.

Pentru un puști queer căruia îi e greu să crească într-un loc încă homofob pe alocuri. Cum ar fi România. „Să plece. Să se ducă într-un oraș mai mare, într-o țară mai mare. Știu cum a fost când m-am mutat la New York. Brusc, erau mult mai mulți oameni ca mine, nu doar queer, ci pur și simplu ciudați (râde). Și m-a ajutat să simt că înțeleg și alții. Și că nu-s singurul dubios”.