Cu ultimul metrou la Apparat

Asta mi-a făcut Apparat, live with band, sâmbătă, 4 aprilie, la Turbohalle.

Am făcut-o clasic-bucureşteneşte. Am ajuns cu ultimul metrou. Pentru mine era prima oară. La deschiderea Turbohalle experimentasem în orgia de afară, dar revenisem fidelă în Control după o oră. În noaptea aia, a altor combinaţii, mă ajunseseră totuşi legendele urbane in the making ale locului. E mişto. Occidental. Mare. I-auzi. Aveam şi cu Apparat nişte playlisturi mintale, nişte aşteptări din amintirile altora despre concertul Moderat din iunie 2009 şi despre setul cu Ellen Alien din octombrie 2007.

Deci ăsta urma să fie locul. Asta era seara.

Îmi place când am timp să mă pregătesc. M-am încălzit uşor-uşor cu Alexandru Jijian şi cu Mr Sushi. La 23:00 Turbohallele erau obscen-goale, dar erau colorate şi pe pereţi şi între ei, şi simţeai că o să ai de unde să alegi. Era în tensiunea corpurilor care intrau arcuite, gata să se declanşeze pe electronica rece şi precisă, pe funk accelerat spre techno sau pe mash-upuri. Eram încă la flirt, la priviri ţintite dintr-un capăt în altul al sălii, la selecţie, invitaţii, refuzuri timpurii.

Îmi plac tipele, mai ales alea cu voci guturale, păr lung, fuste lungi şi cinci bărbaţi după ele. Yanka de la Yoon îmi place mult, mai vreau s-o mai văd & aud urgent, cu tot cu Robert Magheti la tobe şi percuţie, cu Matei-Radu Ţeposu la chitară, Costi Grigore la bas, Victor Mihăilescu la midi controller şi Ionuţ Moraru la clarinet, keyboards şi a doua voce. Cu ei a fost la prima vedere şi mi se întâmplă rar. M-au sedus pentru că s-au străduit, n-au lipit pur şi simplu o voce magnetică peste linii melodice relaxate, electro-downtempo. Mi-a plăcut că îşi afişează live relaţia de lungă durată. Mi-a plăcut The Mirror Can’t Hear You.

Îmi place Sascha Ring pentru că ştie ce face. Asta se simte repede, din felul în care intră pe scenă, relaxat chiar şi pe fundalul exploziei publicului. Producător în esenţă, Ring nu se crispează atunci când trebuie să-şi folosească vocea, ba o face extrem elegant. Îmi place că îi simt trecutul, trăit printre techno-raverii hardcore-işti din Berlin. A plecat când a simţit că trebuie să dea altceva prin Apparat în 2001, îmbrăcat în Moderat cu Modeselektor, remixat, combinat, colaborat şi acum (re)colorat în live band. Apparat live parcă a adus la un numitor comun toate influenţele de varii sub-genuri electro, ca să gândeşti mai puţin şi să dansezi mai mult.

Îmi plac preludiile în registre diferite, cum au făcut Apparat cu Arcadia şi Your House Is My World: beat-uri rarefiate pe de-o parte, chitară acustică şi percuţie monumental-dramatică de cealaltă parte. Cu Ash/Black Veil şi Escape, ambele de pe The Devil’s Walk, m-am tolănit într-o zonă sumbră, corect controlată de formaţie, dar uşor dezamorsantă pentru public. Am alunecat absentă în afara propriului corp atunci, dar m-am întors pentru tandreţurile uşor nostalgice de pe Candil de la Calle şi Song of Los. Îmi devenise deja clar ce s-a întâmplat în noaptea aia între mine şi Sascha Ring. IDM, un pic de prog rock, ceva shoegaze. Un swingers’ party de la care parcă au lipsit Bjork şi Thom Yorke. Sexy în genul stimulare abstractă. Contact intelectual.

Am sfârşit noaptea pe canapelele din lounge, înainte de finalul DJ set-urilor post-Apparat. Sunt greu de epuizat, dar când se întâmplă, motivele sunt de obicei memorabile. La Apparat live band motivul a fost noaptea întreagă, în care muzica nu s-a terminat niciodată.

foto de Claudiu Popescu