Cum a fost la Pablo Francisco?

Luni seară, Sala Palatului, în sectorul G e ca la o aniversare: te cunoști și saluți cu toată lumea, oameni zâmbitori și relaxați. Mă așez regulamentar pe locușorul meu și la scurt timp începe să bubuie din boxe Stil Del - pe care își face intrarea Teo, decorat cu Amendă & Bătaie.

L-am mai văzut o singură dată pe Teo astă vară la mare, unde leșinasem pe o canapeluță și descifram poantele lui dintre răcnete (sau refrene) ce reverberau dinspre Pirați. Teo e cool pentru că nu e overfriendly și nu se erijează în personajul acelui om de comedie care vrea să pară subit verișorul unei prietene bune de-ale lu' mă-ta. Are un simț al realității bine ancorat în felul în care își construiește discursul - asta înseamnă că nu pare să se exprime de parcă toată lumea poate să adere la vreun crez sau atitudine în totalitate. Știe și el că e OK să nu dea una după alta numai replici de monolog scris la persoana a doua. Nu pledează nici pentru relaxarea maximă, nici pentru emoțiile comediantului român care exagerează mărturisiri ambigue. Ce zici? Că nu te-ai pregătit pentru azi și vrei să fii spontan? Sau că ai uitat tot? Sau că ai trac? Păi, ce-mi pasă mie? Nu e funny să zici că nu ești funny. Ei, Teo nu o arde așa. Vine, zice, pleacă, nu le lungește, nu trage de ele. Data trecută mai aluneca în pornării, aici a stat mai cumincios. Nici nu o dă în extrema altora de a se autoironiza până irită ascultătorii. Asta cred că înseamnă să ai simțul publicului și (!) bun simț, ceea ce nu reduce absolut deloc nivelul comicului. Până la urmă, cred că mai e și o mare responsabilitate pe umerii oamenilor din public la un stand up, mai presus ca la orice alt tip de spectacol.

A pregătit Teo numai bine pentru Sean Savoy, de care am aflat când m-am așezat pe scaun. A început prin a face caterincă de cum a plecat cu niște căței după el din Ferentari, după ce a ajuns acolo să caute niște weed. Apoi a dat kick-ul specific american al subcomunităților. Chit că e vorba de videogames, munchies sau Facebook, „la ei” e altfel. Și e fun să îi auzi, din când în când. După ce a concluzionat, aproape pe bună dreptate, că e ceva freaky azi să nu mai Facebook, a predat ștafeta la fel de time-efficient spre mult așteptatul Pablo. Fun fact : în timpul poantelor cu Facebook, Sean face mișto de senzația neplăcută pe care o ai când vezi că cineva te-a scos din listă, moment în care un amic vechi din fața mea se întoarce să-mi mărturisească râzând că nu mai e supărat pe nu știu ce ceartă și că îmi dă add când ajunge acasă.

Sunt de părere că această nouă ramură în entertainment-ul românesc trebuie dezvoltată și întreținută cu foarte mare atenție. Văzând 3.000 oameni într-o luni seară și auzind povești despre cum mulți și-au procurat bilet din timp, îmi dau seama cu și mai multă convingere ca după Moran că oamenii își permit și-și doresc divertisment - dar care să li se ridice la pretențiile pe care le au la nivel de satisfacție post-show. Cu umorul lui aproape frugal și semi redundant, Pablo a cucerit publicul din secunda doi. Pentru că este maestrul mondial al impersonărilor. Yep. Total dezinvolt și profitând la maxim de aparatul său fonator dotat cu capacitatea de a (re)produce o varietate incredibilă de sunete, what you've seen on YouTube is very real. Am auzit live gluma despre cum se scriu versurile la death metal, cum se comportă DJii de techno, seria dedicată lui Arnold Schwarzenegger, o pleiadă de punchline-uri ireproductibile cu aluzii intense la cultura pop, trimiteri nenumărate la personaje cheie din mentalul colectiv internațional - cu focus în mod deosebit pe cele de origine sau preocupare americană. Caricatural, Pablo ia pe rând la mișto pe majoritatea muzicienilor mari ai timpurilor noastre, nu se abține deloc de la golăneli și poante cu sexică și își permite niște extreme poate considerate politically incorrect, dar care probabil îi aduc savoarea. Caruselul prin care te plimbă este foarte solicitant, și te-ntrebi dacă mai poate să respire după mash-up-urile de voice gags - punchlines. Oldies but goldies și se râde în continuu, chiar dacă Pablo mai omoară timpi morți cu diverse gesturi de care cred că știe și el că se putea lipsi. La aia cu oamenii care vin la party-uri de techno ca să nu socializeze și să danseze în schimb pe ritmul bătăii propriei inimii am râs, recunosc, din toată inima.

Nu pot să nu observ cât de mari sunt diferențele la nivel de consistență și varietate între umorul european și cel american, dar mă bucur că mă împac și cu cel din urmă, așa facil cum este. În plus, are farmecul acela de nedescris al lucrurilor simple care te ating, oricine ai fi.

Am mai șters din listă un personaj care mi-a bântuit adolescența! Pablo a fost un show ideal de început de săptămână și nu sper decât să devină un obicei plăcut și lunar să merg pe jos până în centru să urmăresc oameni veniți cine știe de unde să facă niște mii de oameni să râdă. Ajungi să poți să îți formezi o opinie despre cineva în funcție de glumele la care râde.

Cum a fost la Dylan Moran