Cum am devenit propriul meu erou

Lucram la biroul din București al unui ONG care se ocupă cu aducerea la grădiniță a copiilor săraci din România, pentru a le da o șansă mai bună să termine școala și să devină cetățeni activi și responsabili. Puține lucruri sunt comparabile cu satisfacția de a lucra într-un ONG la 23 de ani. Ce altceva mi-aș fi putut dori? Un job care îmi cerea să îi ajut pe oamenii mai puțin norocoși, colegi de treabă, atmosferă informală cu blugi și teniși și program flexibil. Ca să nu mai zic și un salariu, ce-i drept nu mare, dar suficient că eram plătită ca să fac fapte bune. După câteva luni de a fi omul bun la toate, fusesem numită Junior PR – adică după ce că făceam bine, mai aveam ocazia să o fac și creativ. Iar a sta pe Facebook era parte din jobul meu. Îmi plăcea acolo. Pe scurt, lucram la unul dintre cele mai bine organizate și performante ONG-uri de care am dat vreodată (și am dat de suficiente).

Asta până într-o miercuri după-amiaza, primăvara lui 2012. Șefa mea a intrat pe ușa biroului cu un zâmbet larg iar eu am fost prima persoană căreia i-a spus, victorioasă: „O să primim un porcoi de bani de la Roșia Montană Gold Corporation!”

Începusem să mă documentez despre RMGC cu un an înainte, în vara lui 2011, când mi-a picat sub nas un contract prin care ei ne sponsorizau una dintre activități cu o sumă destul de mică. Am profitat de faptul că aveam libertate totală de exprimare și am explodat împotriva ideii de a primi bani de la ei, cu puținul pe care îl știam la vremea aia.

Colegii au început să facă glume nevinovate pe seama mea: jumătate dintre ei au picat sub birou de râs când am fost păcălită că voi fi obligată să port tricou cu RMGC la un eveniment, iar eu mă făcusem verde la față. Lăsând umorul la o parte, însă, unul dintre ei m-a întrebat: „OK, tu ai fost vreodată acolo? Știi ce se întâmplă?” Bunul simț m-a făcut să tac, pentru că nu știam. Așa că am plecat la Roșia cu prima ocazie. Mă așteptam ca o companie atât de mare să aibă o campanie de marketing atât de malefic deșteaptă, încât să mă întorc de acolo cu viziuni mult moderate și înmuiate, sub sloganul „hai să n-o luăm chiar așa”. 

Am ajuns pentru prima oară în Roșia la sfârșitul lui august 2011, în mod ironic, pe banii RMGC. ONG-ul meu organiza un colocviu de bune practici la care participau profesori și educatori, parteneri de-ai noștri din toată țara, iar RMGC sponsoriza treaba asta. Am văzut un sat ardelenesc tipic, cu farmec, înțesat de la un capăt la altul de bannere care explicau că mineritul este singura șansă a celor din Roșia Montană, că în Roșia există minerit de când lumea și pământul și că oamenii de acolo nu-și doresc decât să muncească. Sigla Gold Corporation, cu aura ei schimonosită, sclipea de peste tot. Pe bannere mari, dreptunghiulare, care se prind între doi stâlpi. Pe bannere mai mici, proțăpite ca troițele pe marginea drumului. Pe semne micuțe, prinse de suporți de lemn. Pe afișe lipite de pereții caselor părăsite.

Nu mai văzusem nicăieri atâtea case goale. Aveam impresia că jumătate dintre casele frumoase din Roșia erau abandonate. Un sat care părea pe jumătate fantomă.

Nu am pus bine piciorul jos din autocar, că un bătrânel pitoresc, cu baston și aer de profet, m-a apucat violent de braț, m-a tras deoparte și mi-a șuierat: „Până-n ’45, aici fiecare om avea șteampul lui...!”. Șteampul e un fel de mică moară pentru minereu, iar bătrânelul părea că așteaptă de la mine să i-o dau înapoi.

La „punctul de informare”, o doamnă ne-a arătat cu un băț pe niște machete cât de bine urma să fie după ce începea proiectul minier. După masa de prânz, șefa mea mi-a prezentat un jurnalist căruia trebuia să-i dau un interviu. Un domn înalt, cu chelie, cămașă albastră și pantaloni lungi, care semăna cu un controlor RATB. Avea la el un caiet mic, ponosit la colțuri și un pix. Mi-a fost prezentat ca reporter la „Ziarul de Apuseni”, venit să se documenteze. Mi-am întrebat colegele detalii despre proiectul de atunci al ONG-ului nostru, ca nu cumva să spun inepții în fața lui și am ieșit afară, să stăm de vorbă.

„Înțeleg că aveți ceva nelămuriri sau că nu sunteți de acord cumva cu proiectul nostru...?” Am rămas interzisă. Eram pregătită să mi se ia interviu și să vorbesc despre proiectul nostru. Cum adică „proiectul lor”? Mi-a luat câteva secunde să-nțeleg despre ce vorbea și abia ulterior am aflat că Ziarul de Apuseni este ziarul de propagandă al RMGC. „Spuneți-mi orice nelămuriri, uite, vine și colega mea socioloagă, care vă poate răspunde la întrebări!” Practic așa trebuia să se desfășoare interviul: eu să le pun întrebări unui „jurnalist” și unei „socioloage” despre proiectul RMGC. Nu am apucat să reacționez, că socioloaga a ajuns și ea lângă mine. Stăteam acum în picioare, pe un tăpșan cu iarbă superbă, parte a unui triunghi grotesc și improbabil. În fața mea, la ora 2, se afla jurnalistul, iar undeva pe la ora 10, socioloaga. Ca la un semn, au început să turuie amândoi despre beneficiile demarării proiectului. Nu îi întrebasem nimic. Stăteam și mă uitam la doi oameni care spuneau dintr-o suflare texte diferite, cu aceeași concluzie, fără să-și dea seama că vorbesc în același timp sau că umila lor ascultătoare era în sincopă intelectuală. În timp ce făceau pauză ca să inspire, am pretextat că am niște treburi și m-am sustras din ce mi se părea un delir absurd.

Aveam nevoie să echilibrez cumva scorul din capul meu. Până acum, RMGC înscrisese prea mult. Ziua următoare, m-am strecurat într-o casă de pe marginea drumului, care arbora bannerul „Salvați Roșia Montană!”, ca să aflu și cealaltă parte a poveștii. Nimerisem la casa Gruber și discuția cu cei de acolo m-a lăsat în aceeași măsură mai lămurită și mai înfiorată. Am aflat pentru prima oară despre Legea Minelor (care, pe atunci, era doar în pregătire) și despre strategiile pe care autoritățile le-ar fi pus în practică pentru a-i face pe săteni să-și vândă proprietățile - de la vizite insistente, vorba dulce, preluarea turiștilor direct din autocar și mânarea lor în grup exclusiv către punctele de interes controlate de RMGC, așa cum pățisem eu, până la amenințări directe către unii dintre localnici.

M-am întors în capitală mai turbată decât plecasem. Eram agitată, nefericită și mă bătea gândul despărțirii de ONG-ul meu drag. Am fost, însă, calmată - în fond, RMGC erau unii dintre mulții donatori mărunți, iar noi nu le făceam publicitate în vreun fel. Mi s-a părut suficient cât să înghit nodul din gât și să nu fac un gest exagerat.

În 2012, însă, suma de care se vorbea ar fi fost mai mare decât orice sumă ne donase vreodată vreo companie într-un an. RMGC ar fi urmat să devină, deci, sponsorul nostru principal.

N-am mai fost bună de nimic în miercurea aia. Nu înțelegeam cum de șefa mea nu vedea poziția în care ar fi pus toată organizația, presupunând prin absurd că ea credea în legitimitatea RMGC, rămânea totuși perspectiva aruncării cu capul înainte într-un iad PR-istic.

Cum am ieșit din birou, mi-am sunat prietenul să îi spun că îmi dau demisia. Mi-a răspuns să mă calmez, să mă mai gândesc, să nu iau decizii pripite. I-am închis în nas. Ajunsă acasă, m-am apucat să scriu printre lacrimi un lung email de despărțire șefei mele. Nu știu să zic exact de ce plângeam. Pentru că mi-era drag locul unde lucrasem? Pentru că eram impresionată de mine însămi? De teamă? Am terminat de scris și nu l-am trimis. După vreo 30 de minute de somn, am revenit asupra lui. Eram mai calmă. Și mândră. Am tăiat cel puțin o treime din text, fraze melodramatice sau excesive care nu-și aveau locul într-un email al unei persoane atât de corecte și decente ca mine. Am apăsat „send”.

Am dat refresh paginii de câteva ori, tot așteptând un răspuns. O fi primit mailul? Mi-o fi răspuns și nu l-am primit eu? I-o fi intrat în spam? Nimic.

A doua zi, deși aveam emoții, totul s-a rezumat la o scurtă discuție în contradictoriu. Și atât. Mi-a spus că sunt prea sentimentală, că pierd enorm plecând acum, că aș mai fi putut învăța multe lucrând acolo. Știam asta. I-am explicat că nu pot lucra într-un loc ai cărui principali sponsori sunt RMGC, că am senzația că lucrez pentru ei și că nu am nicio scuză să îmi calc pe principii în halul ăsta. Mi-a răspuns că uneori, pentru a face bine și a servi cauzei trebuie să te concentrezi strict pe asta, că nu poți rezolva toate problemele lumii deodată. Că atâta timp cât RMGC e o afacere legală, nu are o problemă în a lua bani de la ei. Înțelegeam și-i respectam stilul de gândire, dar nu puteam fi de acord. Mi-a răspuns că ea, în schimb, nu poate respecta felul cum am abordat situația. M-am resemnat cu asta. Nu m-așteptam să-mi dau demisia și să fiu și lăudată de șefa mea pentru asta.

Am spus povestea asta de o mulțime de ori până acum, oricând găseam un pretext să o strecor în conversație. Îmi place. Îmi place pentru că am auzit la rândul meu genul ăsta de povești și i-am admirat pe protagoniștii lor cu o urmă de melancolie, gândindu-mă cât mi-ar plăcea să am ocazia să sacrific ceva pentru o cauză și regretând un pic că duc o viață atât de liniștită.
Sigur că am primit și altfel de reacții. Vreo două-trei, din registrul „ai exagerat, și la ce bun? Ce ai câștigat? Așa merg lucrurile!”

Acum, la doi ani după, știu că am făcut bine. Impactul obiectiv al gestului meu este zero. Dacă RMGC va pleca din Roșia cu coada între picioare, asta nu se va fi datorat demisiei mele. Dar văd în sclipirea din ochii celor cărora le povestesc că le place. Văd cum devin un pic mai pregătiți să facă un gest similar, dacă vor avea ocazia. Puțin câte puțin.

***
Irina Vasilescu are 26 de ani, lucrează la Fundaţia eMAG şi este redactor la Revista Arte & Meserii. 
În fotografie: Sculptura RM a artistei Ileana Oancea, a nouăsprezecea lucrare din cadrul Proiect 1990.