Cum am furat comoara familiei

Mama s-a tuns pe la 25 de ani, sătulă de un păr pe care trebuia să-l pună pe bigudiuri sau să-l facă permanent ca să nu se vadă că era prea rar. Sora ei l-a tuns pentru că nu-i mai plăcea, pe la aceeaşi vârstă. Bunica din partea mamei l-a tuns ceva mai târziu, la 30 de ani, din acelaşi motiv: era prea rar, nu-i mai plăcea şi pace. Cea pe care mi se spunea că o moştenesc la părul bogat era bunica din partea lui tata. Până când am lăsat-o singură. La 18 ani, am hotărât să renunţ la ceea ce era considerat de toată lumea – familie, vecini, profesori, vânzătoarea de pâine, băiatul cu care m-am sărutat prima oară – o adevărată comoară: părul meu lung.

Până să împlinesc 10 ani, obişnuiam să stau cu capul în poala mamei când ne uitam la televizor. Era poate cel mai bun moment al zilei. Ea venea acasă după o zi de predat franceză la şcoală, se schimba într-un capot albastru-gri sau în rochia albă cu flori roşii, mânca ceva şi apoi porneam televizorul. Se aşeza într-un colţ al canapelei din sufragerie şi îmi lăsa mie restul. Îmi întindeam în voie picioarele, care încă nu erau destul de lungi ca să atingă celălalt capăt al canapelei, iar capul mi-l aşezam pe picioarele ei. Ea îşi cobora mâna dreaptă în părul meu şi începea joaca. Uneori plimba doar mâna de sus în jos, de la rădăcini la vârfuri, într-un ritm susţinut, pe care învăţasem să-l urmez în gând. Altădată alegea câte o şuviţă şi o răsucea, o întindea, o răsucea la loc. Nu ne spuneam prea multe în clipele alea. Pentru o oră, eram noi două, părul şi televizorul.

Singurul care se mai juca aşa în părul meu pe atunci era Octavian, un coleg de clasă din I-IV. Nu-mi ajungea mai sus de umeri, dar la fiecare oră se aşeza în banca din spatele meu. Cu mâna dreaptă scria şi cu stânga îmi răsucea şuviţele cu degetele. Uneori le scotea din păr, le oprea pe ceafă şi le plimba înainte şi înapoi până la umeri. Mă gâdila într-atât încât mă trezeam cu umerii înfioraţi sărindu-mi involuntar şi mă trăgeam în faţă, ruşinată. Nu eram sigură dacă îmi plăcea, dar ştiam că mai aveau şi alte fete părul lung şi el se hotărâse la al meu.

În perioada aia am aflat că aveam păduchi. Eram în sufragerie, cu părul în mâinile mamei, când brusc, mi-a spus: „Ia stai puţin”. Puteam să-i simt degetul mare şi arătătorul unindu-şi unghiile pe scalpul meu şi alunecând strâns pe tot firul de păr. „Dă-te”, a spus apoi, pe un ton neliniştit, după care s-a ridicat din pat şi s-a dus la baie. Am auzit robinetul deschizându-se şi închizându-se aproape imediat şi pe mama păşind rar înapoi spre sufragerie, spunându-mi din pragul uşii: „Mamă, cred că ai păduchi”.

Au urmat primul tuns cu lacrimi din viaţa mea, într-o frizerie din scara unui bloc, două săptămâni de stat acasă, de băi cu gaz, de batice îmbâcsite cu păduchi morţi, de cules ouă cu un pieptene des în dreptul ferestrei, şi de adaptare la o viaţă cu păr scurt care atunci părea că va dura la nesfârşit. Octavian n-a mai stat în spatele meu la şcoală.

Mă întrebam dacă aveam să mai fiu vreodată comparată cu „mamaie”. Dacă aveam să mai aud întrebarea „Dar fata cu cine seamănă cu părul ăsta?” şi pe mama răspunzând că mama lui tata e singura pe care o moştenesc. De fapt, era ceva ce rareori puteam să verific. Mamaie îşi ţinea aproape tot timpul părul ascuns sub un batic. Tot ce puteam să văd de obicei erau două şuviţe albe care ţâşneau de sub material, una în stânga şi una în dreapta, pe care le băga înapoi atunci când o deranjau. Dar uneori, în camera ei, când era aşezată pe pat şi nimeni nu părea să bage de seamă, mamaie îşi lăsa la vedere pletele în întregime. Erau atât de albe, brăzdate doar de câte un fir cenuşiu pe alocuri, de puteam să jur că străluceau. Cu onduleurile uşor potolite şi sufocate de traiul sub batic, părul i se întindea până mai jos de umeri, trăgând parcă o ultimă suflare până când mamaie refăcea nodul şi comoara era închisă din nou în întuneric.

După ce mi-am recăpătat părul, am vrut să-l schimb cu orice preţ. Pe la 15-16 ani voiam să scap de fata plicticoasă care apărea în buletin: părul lung, şaten şi ondulat, cu cărare pe mijloc, lipit de creştet şi curgând anost până sub omoplaţi. Aşa că îl tundeam în scări, îl vopseam şuviţe şi îmi făceam breton chiar dacă trebuia să-l îndrept cu placa. După ce m-am obişnuit cu el, n-am vrut să-l mai pieptăn. Îl priveam ca pe o forţă de viaţă distinctă şi îl tratam ca atare. Eram curioasă cum avea să se trezească dimineaţa, cât de înfoiat urma să stea şi ce forme stelare aveau să mai ia buclele după o noapte de somn. Era liber să se aşeze cum voia şi n-aş fi băgat nici moartă peria în el. Sau foarfeca. Până când am făcut-o.

Aveam 18 ani când am găsit un pictorial cu Natalie Portman care m-a dat peste cap. Avea părul scurt şi era minunată. Nu-mi puteam lua ochii de la gâtul subţire şi gol, de la umerii micuţi şi parcă ruşinaţi de goliciune, de la urechile dezbrăcate şi de la chipul care se lăfăia în libertate. Voiam şi eu. Eram conştientă că o tunsoare nu are acelaşi efect pentru toată lumea şi că nu aveam nici umerii, nici eleganţa frumoasei mignone care îmi furase inima încă din Leon, dar simţeam că trebuia să fac asta.

Deja îmi scurtam părul o dată la două luni când am intrat în salon, hotărâtă ca după ce ies de acolo să nu mai am ce să scurtez. Am rugat-o pe prietena mea cea mai bună să mă însoţească în ziua aia. S-o văd în oglindă în timp ce părul îmi era retezat era ca atunci când trebuie să te ţină cineva strâns de mână când mergi la analize: muream să văd rezultatul, dar nu suportam aşteptarea. Părul mi se aduna în mici grămezi pe podea, iar prin minte îmi treceau tot felul de întrebări despre cum avea să fie viaţa mea din momentul ăla: Cum o să se uite lumea la mine pe stradă? Cât de supăraţi o să fie toţi de acasă? Ce o să fac cu toate elasticele şi clamele de păr? O să mă mai placă vreun băiat – vreodată? Pun pariu că o să arăt ciudat cu cercei lungi. Oare Natalie Portman îşi făcea toate grijile astea?

La ultimul zgomot al aparatului de tuns am zâmbit. Asta e reacţia mea atunci când nu ştiu ce reacţie să am. Mă uitam fix în oglindă, când la mine, când la prietena mea, care se înroşise de râs - sau de şoc. Aşteptarea luase sfârşit. Aveam gâtul gol, urechile dezbrăcate şi părul unui băiat pregătit de prima zi de clasa întâi. Urmau ierni lungi şi răceli uşor de luat. Am ieşit din salon aruncând o ultimă privire părului care era strâns de pe podea, în timp ce prietena mea mă studia în continuare, întrebând: „Mamă, ce-o să zică maică-ta?”

Nu a fost în niciun caz fericită. Din momentul în care am intrat pe uşă şi m-a văzut, am presimţit din ochii apăsaţi brusc de sprâncenele încruntate, ce urma să spună: „Vaai, mamă, aşa de scurt?” Nu a ţinut secret nici mai târziu că nu era deloc de acord. De fiecare dată când vorbea la telefon şi eram prin preajmă avea grijă să-şi descarce oful: „Da, s-a tuns. Scurt scurt, nu mai are deloc părul ăla frumos. Eu i-am zis, dar ce? Mă ascultă?” Tata nu a fost aşa de vehement. Era şi el mândru de pletele mele, dar mi-a spus că dacă asta am vrut să fac, atunci nu mai conta altceva.

Patru ani mai tarziu, mi-e dor de părul meu, deşi îmi place şi scurt. Îmi visez uneori buclele şi pe mine făcând lucruri mici, simple: că îmi strâng părul în coadă sau că îl salt puţin în sus ca să-mi aranjez haina. Curajul pe care l-am avut – şi pe care nici nu l-am simţit – când m-am tuns „scurt de tot” îmi lipseşte acum, când aş vrea să-l las să crească. Mă opreşte gândul că în perioada de tranziţie aş arăta din nou ca în vremurile de după păduchi: ca o oaie în una din zilele ei proaste. Dar pe mama nu o convinge argumentul ăsta.

„Când ai un păr aşa frumos, trebuie să-l laşi ca să se bucure şi alţii de el”, îmi mai spune şi acum, cu o urmă de regret. Aşa se explică, deci de ce unii oameni, rude sau persoane pe care le ştiu de câteva luni, simt nevoia să îmi reproşeze, mai în glumă, mai în serios, când mă tund sau când mă vopsesc. Pentru că lucrurile cu care ne învăţăm să trăim, chiar şi doar privindu-le, devin într-un fel proprietatea noastră şi ne asumăm câteodată, dreptul de a le cere înapoi. Cum o mai face şi mama, spunând că pentru ea eram ca „draga” lui George Coşbuc din poezia Numai una: „Pe umeri pletele-i curg râu/ Mlădie ca un spic de grâu,/Cu şorţul negru prins în brâu,/O pierd din ochi de dragă.”

Încerc să fiu o dragă cu părul scurt şi să trăiesc şi cu reproşurile, şi cu glumele, şi cu dorul. Mi se întâmplă adesea să fiu întrebată dacă am ceva de prins părul. De obicei, nu răspund imediat. Dacă sunt aşezată, îmi proptesc cotul drept pe masă şi îmi plimb mâna pe capul rotund, de câteva ori, înapoi şi înainte. Când ajung la ceafa goală, schimb traseul, urcând spre tâmplă, unde, de cele mai multe ori apuc o şuviţă imaginară cu degetele şi o dau pe după ureche, într-o mişcare perfectă de semicerc. După ce nicio piedică fictivă nu-mi mai stă în calea ochilor, pot să răspund la întrebarea cu elasticul, mereu în acelaşi mod, mereu cu efectul de hlizeală pentru cei din jur: „Da, am mai multe, de care vrei?”.
_

Eseu personal scris în cadrul „Atelierului de jurnalism narativ şi scriitură personală” ţinut de Ana Maria Ciobanu la Fundaţia Calea Victoriei.

Irina Tacu e editor la site-ul agenţiei Mediafax şi locuieşte într-un apartament cu trei fete şi zero pisici. Se îndrăgosteşte cu uşurinţă de regizori, actori şi scriitori până ajunge la mici obsesii. Ultima ei mare dragoste a fost Jonathan Safran Foer, iar momentan flirtează cu Jonathan Franzen.

Se tunde în continuare cu regularitate şi i-ar plăcea, de amuzament, să strângă fotografii cu toate privirile contrariate pe care le primeşte pe stradă şi în special la metrou. Mama ei îşi pune părul pe bigudiuri ca să fie mai mult. Irina nu face asta. Deocamdată.

Ilustrație de Anna Grozavu.