Cum am învăţat să mă iau singură în braţe

Cred că un eveniment începe când ai primul sentiment față de el. Școala Feministă a început pentru mine prin iulie, cănd am tresărit vreo două săptămâni la fiecare notificare sperând că e mail-ul în care aflu că am fost acceptată. Cuvintele cheie din descrierea de pe pagina de facebook, care m-au făcut să stau pe ghimpi, au fost „călătorie de autocunoaștere și explorare feminină”. Ca mulți adolescenți, crezusem la un moment dat că știu cine sunt, până m-am repierdut. E foarte bine să te întrebi cine ești, altfel riști să nu afli răspunsul niciodată. M-am gândit că nu mi-ar strica niște ajutor în căutarea asta înfricoșătoare și am avut dreptate.  Dacă te gândești la cum se formează un om de când e copil, pare logic să pornească de la relația cu sinele, ca mai apoi să se compare cu ceilalții. În practică e fix pe dos. Nu-ți dai seama de toate astea, intri agresiv și nepriceput în relație cu alții și încerci să te conturezi în raport cu ei.Toată viața îți tricotezi identitatea; momentul decisiv e ăla în care îți dai seama că ai făcut ochiurile aiurea, în toate direcțiile și în niciuna. Ce am făcut la Școala de Vară a fost să despletesc, să învăț să iubesc fiecare fir de lână, apoi să o iau de la capăt cu tricotatul,având mare grijă cu andrelele, să nu stric vreo parte din mine. Acum știu că am dragoste de sine, empatie, optimism, putere, curaj și că pot să îmi trăiesc viața fără să uit de ele.

Primele zile au fost ca un vis, și nu mă refer la decor, chiar dacă era foarte colorat: mansarda unui local plină de tipe de toate vârstele și diferite din o mie de puncte de vedere. De la începutul primei întâlniri am decis că era musai să creăm un safe space, dar parcă stabilisem deja asta fără cuvinte pentru că m-am simțit în siguranță încă de când m-am așezat pe o pernă, devenind un punct al formei necunoscute care eram noi, împrăștiate haotic pe scaune și pe podea. Uitasem că există posibilitatea ca fetele care se uită la mine să mă judece. Nu le cunoșteam decât pe câteva din ele, nu știam dacă mă plac sau dacă le plictiseam. Totuși nu eram anxioasă, uitasem să mă îngrijorez de impresia pe care o fac, vorbeam, mă mișcam ca prin vis, cu o inerție ciudată și confortabilă. M-am trezit că îmi aud vocea cum tremură în atenția celorlalte, în timp ce le povesteam cum eu o consider pe mama o femeie emancipată, chiar dacă se ferește să-și spună feministă. Cred că atunci am spus pentru prima dată cu voce tare că îmi este model și m-am trezit din reveria asta când am simțit că îmi vine să plâng. N-am plâns, totuși, dar am simțit gustul adevărului.

Sinceritatea e contagioasă: după ce ești sincer cu alții parcă îți vine să fii și cu tine.

De prea multe ori mă mințisem singură, încercam să inventez pe altcineva care să-mi poarte fața; minciuna doare mai rău decît adevărul. După ce am decis că nu o să mă mai pedepsesc singură prin a-mi vinde gogoși ieftine despre cum trebuie să fiu a început călătoria mea, care nu arăta ca un drum de munte, ci mai degrabă ca o curățenie în șifonier, când dai de haine care nu-ți plac. Doar că de „țoalele” astea nu ai cum să scapi, trebuie să le accepți, că altfel rămâi „dezbrăcată”, fără identitate. Am învățat, cu greu și lacrimi multe, să îmi iubesc vulnerabilitatea. Întâi a trebuit să o accept, să-i recunosc existența, ca mai apoi să o țin în brațe ca pe un bibelou-pește de pe vremea lu’ mamaie, pe care înveți să-l apreciezi chiar dacă nu e genul tău de decorațiune. Tot așa îmi port și feminitatea: ca pe o pălărie fistichie pe care am încercat s-o pitesc. Acum nu-mi vine să o mai dau jos, după ce mi-am dat seama că să te dai cu ruj nu înseamnă să declari că ești inferioară. Te consideri inferioară când crezi că cine ești nu e suficient, așa că te ascunzi.

După ce am început să mă accept, am găsit ceva nemaipomenit de comun în mine: frică. Nici acum nu știu sigur de unde vine; doar nu aveam să ajung la destinția călătoriei de autocunoaștere într-o lună. Am reușit să înving unele frici, totuși. Asta s-a întamplat mai ales la atelierele de exprimare prin voce și corp. Am avut nevoie de multă voință ca să iau microfonul în mână sau să mă mișc în fața fetelor, fără ea nu aș fi descoperit ce mult îmi place să dansez, și nu doar la petreceri. Am stat prea mult pe tușă când venea vorba de dans și muzică pentru că îmi zisese o fată într-a cincea că sunt rigidă ca un dulap iar alții se grăbiseră să spună că nu am voce. Actul artistic e în primul rând ceva pe care-l fac pentru mine, apoi pentru cei ce mă privesc, ascultă sau citesc.

M-am avântat orbește (literalmente, cu ochii închiși la început) într-o adevărată aventură care se simțea în același timp ca o joacă de copii și ca un sectacol în toată regula. După fiecare atelier puteam simți încărcătura de energie eliberată de fiecare și energia mea apăsând acum pe celelalte. Plecam scufundată în cea mai dulce oboseală, o oboseală colectivă dar percepută diferit de fiecare dintre noi. Chiar dacă ce făceam era solicitant, mă întorceam la următoarea întâlnire plină de curozitate, de energie și chiar de dor. Mă atașasem de fete, de podeaua rece și numai bună de dans de la CNDB, pentru că îmi plăcea de mine acolo, simțeam că sunt cea mai bună variantă a mea printre toate acele elemente care mi-au fost ajutoare sau martori ai evoluției mele.

Toate astea au culminat, cred eu, când a trebuit să improvizăm o coregrafie de două minute, fără muzică, în care să concentrăm o problemă cu care ne confruntăm sau pe care am rezolvat-o. Grație, violență, delicatețe, forță, un amestec de tot, probleme similare interpretate atât de diferit. Majoritatea spuneau povestea unei schimbări, emancipare, răzvrătire împotriva normelor sau descoperirea sinelui.

Îmi trecuseră cel puțin zece idei diferite prin minte, dar cînd m-am trezit pe scenă, cu toți ochii pe mine, le-am lăsat baltă involuntar, nu de emoții sau stânjeneală, ci pentru că am simțit că ar trebui să fiu sinceră în fața lor. Dar nevoia asta bruscă de onestitate nu s-a manifestat ca o mustrare de conștiință, ca și cum m-aș fi simțit datoare sau obligată de circumstanțe; a fost o decizie subconștientă. Pentru prima oară în viața mea poate, am simțit că să fiu perfect sinceră cu mine și cu ceilalți e cea mai bună opțiune. M-am agitat ca o bezmetică, desenând conturul haosului din capul meu. Gândeam mișcările pe care urma să le fac, le făceam apoi fără să le simt, parcă nu mai respiram, călcam apăsat parcă supărată pe solul care era singura mea conexiune cu realitatea, deci supărată pe realitate. Abia când am auzit-o pe Paula (n.r Paul Dunca, unul dintre ghizii școlii) șoptind să găsesc un final mi-am adus aminte că sunt privită, abia când m-am oprit tremurând mi-am dat seama cât obosisem. Nu puteam să leg două vorbe să le spun fetelor ce am vrut să transmit, îmi rămăsese atât de puțină energie în corp încât să stau turcește pe podea și să gâfâi mi se părea deja prea mult. Mă simțeam totuși atât de bine că ieșisem din zona mea de confort și că îmi învinsesem teama de a arăta ce simt și cea de a dansa singură în fața altora. Două dintr-o lovitură, dar mândria nu a ținut prea mult: dacă am fost penibilă? Dacă nu au înțeles nimic? Dacă li se pare că cer atenție? Pentru câteva clipe am simțit că o să mă prăpădesc în fața lor cu întrebările astea de gât. Apoi mi-am amintit ce spusese Rucsandra (n.r. Pop, altă ghidă) înaintea primului exercițiu de mișcare, și anume că ridicolul nu există. Ca să o cred m-am uitat în cei aproximativ 30 de ochi care mă priveau și m-am convins că nu aveau să râdă de mine nici măcar în gând, cum nici eu nu aș fi avut motiv să râd de acei ochi care fuseseră probabil la fel sau chiar mai speriați decât ai mei.

După atelier, discutam în curtea CNDB-ului și mi-a spus o gagică foarte sensibilă că se aștepta să se simtă eliberată, dar acum că a pus degetul pe supărarea ei și ne-a arătat-o și nouă, parcă durea și mai tare. Am început un proces lung de împăcare cu trupurile noastre pe care le persecutasem prea multă vreme. După asta a venit timpul să ajungem la un compromis și cu gândurile, așa că am început să scriem ce ne trece prin cap, să ne dăm drumul la pix printr-un exercițiu de free-flow. Au urmat o poezie-cântecel și un manifest. În acest timp eu învățam să văd frumosul și feminitatea în fiecare fată de lângă mine. Mi-am dat seama ascultându-le textele, uitându-mă la mișcările lor, citindu-le manifestele, cât de superficială putusem să fiu când mi se părea ok să pui etichete pe oameni. Învățam să ascult ca să înțeleg, nu ca să răspund și am văzut într-o după-amiază sclipirea din ochii fiecăreia, în după-amiaza în care mi-am notat, stând desculță pe jos în sală la CNDB: E artă și-n mizeria de pe tălpile lor.

A început să-mi fie din ce în ce mai ușor să ne exprim și mi-am dat seama că vreau să deschid dialoguri, că discuția e singura cale prin care se pot face schimbări. Problema e că există bărbați care cred că femeile sunt inferioare și, mai rău de atât, există femei care se cred inferioare. Majoritatea fetelor de la școală sunt de aceeași părere, unele consideră că nu are rost să ne pierdem timpul cu cei care nu vor să înțeleagă ce vrem. Deși am găsit căi de rezolvare diferite, luptăm pentru aceeași cauză, până la urmă. Au existat la un moment dat mici scântei, când nu am fost de acord cu privire la produsul cultural pe care o să-l creăm, și chiar atunci a ieșit la iveală sororitatea, pentru că în loc să ne certăm, am ales o cale de mijloc. În același spirit continuăm să lucrăm împreună la acest rezultat palpabil al școlii feministe, și tot așa încercăm să transmitem ideile noastre mai departe. Încercăm să facem mici schimbări în fiecare zi, pe lângă noi prin felul în care ne purtăm cu celelalte femei și felul în care ne purtăm cu noi însene.

***
Mihaela Dragomir (Mișa) are 18 ani și e din Ploiești. După ce termină liceul, vrea să plece în UK la studii de creative writing, căci nu se vede făcând altceva decât să scrie. Pe Instagram e covrigelmiraculos.

Școala Feministă de Vară este un proiect al colectivei Vagenta împreună cu Asociația Black Button, care a avut loc în luna august în București și la care au participat 24 de tinere fete între 16 și 20 de ani.