Cum mi-am găsit curajul şi un nou acasă în Newcastle

Când eram mică și călătoream cu ai mei, fiecare loc în care ne cazam devenea automat în limbajul meu „acasă”, atât de repede și de categoric încât uneori părinții mei nu mai știau dacă mă refeream la apartamentul din București sau la locuința de vacanță. Cred că asta e o introducere bună pentru a spune că am crezut mereu despre mine că mă pot adapta ușor unui context nou – după doi ani de trăit în Anglia, afirmația asta s-a dovedit atât adevărată cât și falsă.

Nu cred că a emigrat vreodată cineva fără să primească, prin excelență, un bagaj emoțional de la toți cei cărora viața în afara granițelor țării nu le-a fost ușoară. Bagajul meu spunea că englezii sunt reci și mediocri, că nu o să uite nimeni niciodată că nu sunt „de-a lor”, că va trebui să muncesc de zece ori mai mult pentru a fi apreciată, că mereu un englez îmi va lua locul, că mă voi simți singură și că o să văd eu, într-o zi, că toți cei care m-au avertizat au avut dreptate. Pe scurt, bagajul meu anticipa că o să termin facultatea și o să vin, cu lacrimi în ochi, înapoi acasă.

E foarte ciudat să vorbesc despre ce a însemnat pentru mine plecarea – un eufemism pentru „a emigra” – în Anglia, poate și pentru că am știut întotdeauna, din adâncul oaselor mele, că asta se va întâmpla. Uneori încerc să le explic prietenilor mei născuți în Anglia, cărora gândul de a emigra undeva, oriunde în lume, le e destul de străin, că am început lecțiile de engleză încă din grădiniță, continuând apoi cu meditații serioase de la 7 ani. Mi-am trăit aproape toată viața bilingv, jonglând între cuvintele greoaie și învechite ale sistemului educațional din România, și lecțiile de engleză în care găseam un colț de rai care-mi promitea fantezii despre ceaiul de la ora cinci, apartenența la grupuri elitiste și posibilitatea statistică de a mă căsători cu cineva din Familia Regală. La școală – una dintre cele mai bune din București, care se mândrea cu numărul absolvenților ajunși la licee de top sau prin străinătate – discursul adulților era foarte clar construit: „trebuie să înveți și să muncești mai mult decât cel de lângă tine, pentru că doar așa vei merita să ajugi în Anglia.” Am fost mereu la profil intensiv engleză, apoi bilingv, în liceu, poate că de aceea Marea Britanie ne-a fost întotdeauna prezentată ca un El Dorado, un loc în care munca noastră nu avea să rămână nerăsplătită, unde ne imaginam toți la casele noastre cu cariere de success și familii mândre mutate permanent alături de noi. E greu de înțeles pentru un străin, însă simt în retrospectivă că am fost crescută nu de ambiții de a ajunge „cineva în viață”, ci de a emigra.

Când a venit momentul de a pleca „pe bune” – momentul pentru care m-am antrenat o viață întreagă – despărțirea n-a fost atât de ușoară pe cât aș fi crezut. Sună a clișeu siropos, dar realmente vorbind eram în cumpănă. Pe de o parte, aveam aici prieteni, familia, conexiunile pe care mi le-am stabilit de-a lungul timpului. Lucram într-un studio de branding, eram implicată în proiecte paralele, înființasem o revistă – totul era imposibil de strâns legat de București. Pe de altă parte, știam clar că n-aveam ce să caut aici, și că pe termen lung aș fi regretat să rămân. N-aveam la ce facultate să aplic – toți prietenii mei fie terminaseră de mult facultatea, fie dădeau la UNATC, unde, deși fusesem în trupa de teatru a liceului, știam că aș fi putut fi cel mult mediocră. Specializarea pe care o ținteam în Anglia, de „Media, Comunicare și Studii Culturale”, nu există încă în România, cel puțin nu mai mult decât de formă, pe site-ul neactualizat al UniBuc. Am privit plecarea ca pe dezlipirea unui plasture – repede, că altfel te doare.

Am plâns în primele luni de trăit în Newcastle, orașul în care merg la facultate, cât n-am plâns tot restul vieții mele, dar n-au fost lacrimi de dor, nici măcar în ziua în care ai mei au plecat după ce m-au ajutat să mă instalez în apartamentul de la cămin. Plângeam de ciudă. Plângeam pentru că ajunsesem într-o lume normală în care persoanele cu dizabilități aveau access la aceeași viață academică și socială ca mine, în care primeam rest exact și bon chiar și la piață, în care cuplurile de același gen se țineau de mână pe stradă fără frică, în care doctorul de familie nu era un bau-bau într-o clădire dărăpănată și murdară, ci un loc în care puteam să merg cu încredere că voi fi pe mâini bune. Plângeam pentru că i-am lăsat pe ai mei în urmă, și doar eu am ajuns la viața pe care și-ar fi dorit-o și ei, pe care și-ar fi dorit-o, poate, oricare din oamenii rămași în România. Plângeam și pentru că pe strada principală erau (și sunt în continuare) femei rome care mă rugau, în română, să cumpăr de la ele reviste tip Șapte Seri, care oricum se găsesc gratuit prin metrouri, pentru că le este dor de copii și vor să poată pleca acasă.

Când m-am mutat în Newcastle Upon Tyne îmi era teamă ca nu cumva după câteva săptămâni să mă simt captivă. Chiar dacă mă îndrăgostisem de energia orașului când am vizitat Newcastle University de Ziua Porților Deschise, mă temeam ca nu cumva, odată trecută aura locului nou, să mă satur de cât de compact este totul. Newcastle nu e nici pe departe locul în care mă imaginam trăind când eram mică, sau locul în care o fată care s-a născut și a trăit toată viața în București s-ar simți ca acasă. E un oraș mic, cam cât Iașiul, pe care îl poți traversa la pas într-o oră, în ciuda celor două magistale de metrou și a multiplelor linii de autobuz. E mai liniștit decât ar putea fi vreodată Bucureștiul, mai ales în weekenduri, când pe stradă e atât de multă tăcere încât ai crede că orașul este părăsit – obișnuită cu programul lung al magazinelor de tip „non-stop”, a durat poate cel mai mult să mă acomodez cu tăcerea sumbră a duminicilor, când totul se închide la ora patru.

Și totuși, iubesc orașul ăsta. Este orașul în care am devenit adult, în care am învățat să gătesc și să-mi sortez rufele pentru mașina de spălat, în care am avut pentru prima dată contact cu lumea imobiliarelor, în care m-am îndrăgostit, în care mi-am pansat singură degetele tăiate de cuțitele de la bucătărie și în care am mers singură la doctor la Urgențe, fără să plâng. Este orașul în care mi-am făcut un grup strâns de prieteni cu care mă joc de-a v-ați-ascuns-elea pe beznă în apartament, și pe care i-am învățat să joace Remi pe o tablă trimisă în pachet din România, în care împart apartamentul cu alte cinci prietene care m-au învățat că „acasă” poate să existe și departe de familie.

Îmi dau seama cu groază că au trecut aproape doi ani din cursul meu de numai trei, și mă gândesc că nu aș vrea să se termine studenția niciodată. Știu că ăsta e un clișeu pe care-l spun toți cei care privesc cu melancolie la trecut, că sunt „cei mai frumoși ani”, dar chiar mă înduioșez gândindu-mă prin câte am trecut de una singură.

Primul an nu a fost ușor, dar nu neapărat din cauza singurătății – cu posibilitatea de a sta pe FaceTime sau Skype cu ai mei oricând, nu mai percep distanța reală dintre Newcastle și București. Au fost, în schimb, lucrurile mici, care te transformă oficial în adult, și pe care probabil ar fi trebuit să le înfrâng la un moment dat și dacă aș fi rămas în țară, care m-au dat uneori peste cap. În primele câteva zile după aterizarea în Newcastle, am făcut drumuri aproape zilnice la bancă, pentru că nu poți exista în Anglia fără un card britanic, la un dealer de telefonie mobilă (la care apoi am renunțat, după o serie de facturi triple decât suma menționată în contract), apoi la doctorul de familie, oferit de asigurarea de student. Am învățat că lucrurile merg rapid și că nu am timp să iau o pauză, să mă dumiresc. În octombrie, la nici măcar două luni de la începerea anului școlar, m-am trezit prinsă în mijlocul unei frenezii de a găsi casa perfectă pentru anul doi, deși eu încă nu cunoșteam destul de mulți oameni încât să le pot spune alor mei că mă voi muta cu prieteni. Am avut noroc, în schimb, că în mijlocul nebuniei le-am întâlnit pe Tunu, Tauba și Jen, care locuiau în același cămin și de care m-am lipit aproape instant. La finalul lui noiembrie, toate patru, împreună cu alte două prietene, ne prezentam la sediul agenției imobiliare să semnăm contractul pentru apartamentul în care aveam să ne mutăm abia zece luni mai târziu. „Ați venit la țanc” ne-a spuns agentul, „Jesmond (n.e: cel mai hip cartier al orașului) este deja fully booked.”

Am plecat din țară pentru că îmi doream o educație de top – Newcastle University este parte din Russell Group, adică elita instituțiilor de învățământ superior din Regatul Unit – însă nu mă puteam imagina în ipostaza de studentă. Mi-era frică să nu rămân în urmă, să nu mă ridic la așteptările profesorilor, să nu fiu copleșită de un sistem educațional total diferit. Sună penibil, dar având în vedere că în România ultimii ani de liceu i-am petrecut mai mult implicată în proiecte extra curriculare decât la școală, mă îndoiam dacă mai știam cum să iau notițe cum trebuie. Mi-am petrecut primele două luni încordată, îmi repetam mereu că trebuie să dovedesc cuiva, oricui, preferabil tuturor, că merit să fiu aici, că am muncit enorm să ajung la această universitate și că orice ar fi, trebuie să ies cu capul sus. La prima întâlnire cu Steve, Degree Programme Director al cursului meu, el ne-a explicat că viața la universitate e foarte diferită de liceu, și că notele nu se vor lua la fel de ușor, pentru că într-un domeniu ca al nostru nimic nu este alb sau negru, nu există răspunsuri corecte sau greșite. Îi țin minte discursul și acum, pentru că a fost primul moment de panică totală pentru premianta mândră din mine: „Nu vă speriați, sunteți pe mâini bune – ne așteptăm de la voi să luați în anul întâi note între 50% și 60%, poate chiar 65%. Cu cât vă apropiați mai tare de dizertația din anul final, ar trebui să țintiți spre 70-75%. Știu că poate vă doriți notă maximă, dar valoarea muncii voastre nu e legată note – nici academicienii nu iau mai mult de 90%.”

Până acum, notele mele au fost peste 70%, unele trecând de 80%. Am descoperit că ador să merg la școală, ceea ce nu aș fi bănuit niciodată. În România eram expertă în a-mi găsi scuze, sau a programa întâlniri importante pentru proiectele mele extra fix în timpul orelor de curs, iar acum mă întristez când văd cât de lejer am orarul la universitate. Mă simt extrem de apropiată de profesorii mei, pe care îi admir și apreciez enorm – chiar la finalul primei sesiuni din anul doi planificasem cu o prietenă să îi luăm un tort de mulțumire lui Michael, proful nostru (cu câțiva ani mai mare decât noi, dar cu titlu de doctor) alături de care studiasem tot semestrul "Media, Democracy & the Public Sphere". Ne scrisese un feedback atât de bun la eseurile finale, încât ne dăduseră lacrimile, și simțeam că îi suntem datoare pentru dedicarea lui cu mai mult decât un „mulțumesc” trimis pe mail. De fapt, asta este situația cu aproape toți profesorii pe care i-am avut până acum – pe lângă cursuri și seminarii, le-am scris mailuri, am planificat întâlniri în care să le arăt drafturi de eseuri, m-am apropiat de ei și le-am dat șansa să mă cunoască, și să mă îndrume. Am învățat să nu-mi mai fie frică de note, pentru că știu că întotdeauna alături de notă voi primi câteva paragrafe care să-mi atragă atenția la punctele forte, la ce mai este de îmbunătățit, și ce research aș putea face pe viitor.

Nu-mi imaginez cum ar fi viața mea altfel, sau cum ar fi dacă nu aș trăi în Anglia. M-am uitat recent din nou la Lady Bird (r. Greta Gerwig) cu Sam, unul din cei mai buni prieteni din Newcastle. Chiar dacă nu m-a impresionat în mod excepțional la prima vizionare, a doua oară m-am văzut stând cuibărită în pat lângă el, plângând în hohote. La fel ca LadyBird, am plecat departe de casă căutând ceva ce nu voi avea niciodată certitudinea că voi găsi – o viață împlinită, o carieră pe care s-o iubesc și oameni pe care să mi-i doresc alături mereu. La fel ca LadyBird, am o relație al naibii de complicată cu Bucureștiul, cu România, cu venitul înapoi acasă în vacanțe – uneori mă simt neprimită, aproape respinsă, pentru că sunt „the one that got away”: viața merge înainte și cu, și fără Caia în peisaj, mai ales pentru cei care au rămas cu optimismul că își vor găsi un rost aici. Și totuși, oricât de inconfortabilă este discuția despre de unde venim și încotro ne îndreptăm, despre cine pleacă și cine rămâne să lupte, mă simt extrem de norocoasă și recunoscătoare eforturilor alor mei că acum, pentru mine, „acasă” este în Newcastle.

Legende foto:

1: Câteva dintre locurile mele preferate din Newcastle, unde mă plimb mereu — podul de deasupra râului Tyne, care semnalizează că ai ajuns în Newcastle când călătorești cu trenul dinspre Sud; plaja Whitley Bay, la vreo 30 de minute de mers cu metroul; Central Arcade, prima galerie de magazine din oraș; balconul de la ultimul etaj al galeriei de artă Baltic, de unde se văd luminile orașului.

2: în prima poză este cel mai vechi pod din Newcastle, construit pe vremea când nici Principatele Române nu existau. În a doua este Sage, opera din Newcastle, pe malul râului Tyne.

3: în ordinea apariției: Jagoda (Polonia), Ella (Anglia), Julie (prietena mea din copilărie) și Sam (Anglia). Câțiva dintre oamenii care-mi fac mai frumoasă viața pe insulă.

4: în ordinea apariției: The Northern Project, colectiva de artă pe care Alec (Anglia, lângă) a înființat-o; eu și Niamh (Anglia) mâncând pizza napoletană într-o bodegă autentic italienească din Leeds; Mia (Spania) în ziua în care ne-am ars de la soare în Whitley Bay

5: Tauba (Anglia), în locul cel mai greu de descoperit la v-ați-ascuns-elea pe beznă și Mia (Spania) descoperind aplicația Muji în camera de cămin din anul întâi

6: Niamh, Mia și cu mine la petrecerea zilei de naștere a lui Niamh, în noaptea în care am înființat un sisterhood din doar noi trei.

7: Niamh și cu mine, la petrecerea de Halloween organizată în apartamentul meu, când am descoperit că ador machiajul de efecte speciale și mi-am făcut o rană de pistol în piept la care am lucrat două ore înainte de venirea invitaților