Cum mi-am luat adio de la realitate în cele 10 zile de Let’s Go Digital

Cred că din 10 zile agitate de atelier cel mai bine îmi aduc aminte de diminețile grăbite pentru a ajunge la Sapienția unde se țineau cursurile, Nutella pe care eu cu Ioana o devoram băgând biscuiții în ea atunci când nu apucam să ajungem la micul dejun, dușul făcut seara pe lumina ce trecea prin fereastra cu modele, ciripitul păsărilor de la 5 dimineața, fix când apucam să pun capul pe perna moale ca să adorm, multele plimbări prin orașul necunoscut mie, dar care a ajuns să-mi fie atât de drag, pentru că am țesut în el noi prietenii cu oameni din diferite părți ale țării și chiar lumii, și cu oamenii Clujului: franțuzoaica cu pisica ei, doamna cu cei doi nepoți, care mi-a dat un buchet de flori culese din curtea cea mai liniștită din centru, familia care își dorea doar o poză, domnul care doar se plimba și voia să vorbească cu toată lumea, fetița îmbrăcată în rochie albă care mă ruga să-i mai fac poze, omul necunoscut care cânta la orga din Biserica Sf. Mihail și mă făcea să nu mai vreau să plec de acolo, liniștea și seninătatea oamenilor cu care vorbeam; ăsta este Clujul care mi-a rămas în minte și care mă face să vreau să revin de acum încolo an de an.

Nu știu cum e Clujul în general, dar Clujul din timpul TIFF-ului este un loc unde totul devine primitor, îți formezi relații peste tot pe unde mergi, totul este dedicat festivalului, de la micile sigle ale lui din magazinele de haine, la bannerul de pe Casa Studenților. Statul prin oraș până târziu de tot este o idee cum nu se poate mai bună, petrecerile neluând pauză și continuând până la ivirea zorilor. Nu cred că există ceva mai plăcut decât lenevirea prin oraș, ascultând cu inima muzica ușoară a Clujului.

Trainerii Sorin Botoșeneanu, Iulia Voicu, Neil Coltofeanu, Dana Bunescu și Cristi Iftime, și coordonatoarea Melinda Boros au fost ca niște părinți pentru mine. Trainerii ne-au împins pe fiecare să vorbim și să ne susținem ideile, fie că zicem o prostie sau nu, să găsim noi povești pentru fiecare cadru, punându-ne întrebări care să ne pună în dificultate, tocmai pentru a ne face să ieșim din zona noastră de confort și într-adevăr să ne gândim de ce am încadrat într-un anume mod. Mai pe scurt, să încercăm să înțelegem acțiunile făcute inițial fără judecată, instinctiv doar. Un lucru în plus sau în minus ar fi putut schimba tot înțelesul unei poze. Melinda a avut grijă să ne simțim cât mai bine și, în zilele când eram extraordinar de obosiți, ne lua pizza.

„Problema este să ne punem problema,” era invitația pe care o auzeam zilnic de la Sorin. Trainerii ne aminteau mereu să nu ne luăm prea mult în serios, pentru că acum este momentul cel mai prielnic să greșești și acum putem să ne jucăm cât mai mult cu creativitatea și energia de care avem parte. Probabil că astea sunt niște lucruri pe care mai toți le auzim în adolescență, dar vorbele astea au fost spuse într-un moment în care aveam cel mai mult nevoie să le aud și m-au zguduit din locul ăla din care nu prea mă încumet să ies: mintea mea.

În ultimele zile ale TIFF-ului, mai toți am stat să dansăm până la un 4. Modul în care ne distingeam de toți cei din jurul nostru era sclipiciul folosit pe obraji. Semnul juniorilor LGD. La petreceri, întâlnești o grămadă de oameni interesanți, cu care poți să vorbești încontinuu, doar că trebuie să-ți amintești că nu ești la școală – relaxează-te, este OK să greșești și nimeni nu-ți va tăia capul dacă vei greși. Lasă-te purtat de val. (Sfat pentru doritorii din anii următori: puneți inhibițiile într-o poșetă și aruncați-o pe fereastra trenului care vă va aduce la Cluj.) 

Plecarea de la TIFF nu m-a întristat, nu am simițit și nu simt că s-a terminat ceva, ci că există o continuare, ceva subtil ce îl simt în suflet. Mersul cu trenul de întoarcere mi-a adus doar plăcere: cu capul scos pe fereastră, mă uitam la toată priveliștea ce se întindea în față - soarele mă făcea să-mi mijesc ochii, vântul îmi bătea părul cu putere. Am stat aproape mereu cu aparatul în mână, filmând tot ce prindeam, dar nu încât să nu realizez de ce e în fața mea și de a nu mă uita și direct cu ochii mei.
_

* Let's Go Digital are scopul de a promova educaţia cinematografică în rândul adolescenţilor de 14-18 ani pasionați de film și fotografie şi de a descoperi şi cultiva noi talente în cinematografia din România. Timp de 10 zile, cei 15 participanţi iau contact cu lumea filmului, parcurgând intensiv toate etapele realizării unui film, de la idee la realizare.