Cum mi-am petrecut Apocalipsa după Fanfarlo

De-a sfârșitul lumii

Fanfarlo, fondați în 2006 de suedezul Balthazar, au luminat Controlul cu o specie de muzică atât de proprie lor, că nu lasă loc de confuzii. Criticii îi zic indie folk sau chamber pop, orice-ar însemna etichetele astea. Fanfarlo, ca și mulți alți muzicieni, nu vor să-și numească soundul nicicum. Dacă-l întrebi, Simon îl definește drept „o joacă serioasă”. „Sunt multe teme mari [pe ultimul album, n.m.] – dar, în același timp, abordarea e în joacă. Cred că e foarte important să te joci cu ideile. Nu trebuie să ai prea mult respect pentru temele astea mari”. Pe Let’s Go Extinct, Fanfarlo fac un Pictionary în versuri, pe clinchete de orchestră închipuită, despre memorie, identitate și finalitate. Se întreabă ce-o să supraviețuiască dincolo de barierele de timp și spațiu ale lumii ăsteia. Dacă nu știi albumul, dar tocmai ți-ai dat ochii peste cap, relaxează-te. E atâta viață în conținutul melodic al albumului, atât chef de aventuri și drumuri și povești, încât aproape că te bucuri că versurile sunt grave. Faptul că sunt despre timp și univers, nu despre flori și primăvară, e într-o zonă de ingenios bine temperat. Și apocalipsa după Fanfarlo e-n joacă.

Fanfarlo se joacă în cinci. Nu-s puțini, după standardele unei formații moderne; însă când îi auzi cântând, mai că te-ai aștepta să fie o armată întreagă. Clapă și trompetă, vioară și ferăstrău muzical, trompetă, saxofon; le-au luat pe toate în bagaj ca o fanfară adevărată, și le-au trecut peste toată Europa, până-n capătul nostru. „Tocmai am terminat un turneu mare în toată Europa, în care totul a fost foarte organizat, am avut propriul crew și toate cele. Ca să facem concertul ăsta să funcționeze a trebuit să venim aici fără crew și să facem singuri totul. N-am dormit prea mult, aveam totul băgat în priză prin adaptoare, am lăsat niște echipament acasă, deci, na, totu-a fost nițel improvizat”, explică Simon. Aproape că pare să se scuze, cum a făcut-o și pe scenă: „E prima dată când venim aici. Nu mai fusesem la voi. Ce prostie din partea noastră”. Și continuă și în backstage, când îmi povestește cum a început Fanfarlo să concerteze în Spania, Portugalia, Germania, și-aiurea prin lume. „Ajungeam în locurile astea și oamenii ne știau melodiile și știau cine suntem, și noi eram, gen «Să-ți bagi picioarele, cum e asta?!» E cel mai mișto lucru din lume. Experiența asta mă rupe de fiecare dată.”

Ar putea umple o pajiște de Glastonbury, ceea ce-au și făcut la ediția legendară din 2010. În Control atmosfera a fost rarefiată și intimă. Bine, oricum Simon n-ar ști ce să aleagă între gig-uri mici și show-uri mari. „Sunt foarte diferite. Show-urile mari sunt ca atunci când montezi un spectacol de teatru. Pe o scenă mare, totul trebuie să fie mare. Pe o scenă mică e mai intim. Şi dacă dai un concert într-un teatru și oamenii stau jos și e liniște, atunci totul e pus sub microscop. Poți să faci lucruri mici, în liniște, iar oamenii or să le audă. Diversitatea asta îți dă mult entuziasm, sălile diferite și decorurile diferite. Cumva, asta menține lucrurile interesante când ieși pe scenă și cânți.”

Să construiești și să distrugi o lume

Let’s Go Extinct a fost înregistrat în decoruri de sfârșit de lume, într-o casă izolată, abandonată timp de douăzeci de ani, din Țara Galilor. Albumul e produs de excentricul David Wrench, care-a cântat de toate, de la folk cu influențe doom la synth pop camp, și care i-a mai produs, printre alții, pe Everything Everything, Beth Orton, Guillemots și Bat for Lashes. Formația a construit în casă un studio improvizat și, odată cu el, o bulă. Propria lor lume. Au locuit împreună, povestește Simon, au gătit împreună, au stat la focuri și au creat un glob protector în jurul lor și-al muzicii, „ca să nu ne gândim prea mult la ce-ar trebui să facem și să lăsăm, pur și simplu, lucrurile astea să se întâmple”.

Înainte de lansare, Let’s Go Extinct fusese prezentat presei ca o continuare a albumului de debut Fanfarlo, Reservoir. Și, da, ca și primul album, al treilea e tot pe jumătate luminos, pe jumătate grav, seducător atât pentru critici, cât și pentru public. Simon încă mai citește uneori cronicile: „Copilul din mine e, gen, «O, Doamne, m-au dat la ziar!»” Multe dintre cronicile la Let’s Go Extinct au sesizat o întoarcere la un sound mai light. Simon spune că, din punctul lui de vedere, evoluția Fanfarlo de-a lungul albumelor, single-urior și EP-urilor a fost continuă. „Ce ni s-a părut nouă diferit la albumul ăsta a fost un sentiment puternic de abandon. De lăsat lucrurile să vină de la sine. Asta a fost foarte mișto. Și cred că poate asta se reflectă în muzică. Ce ajunge în cântece, din punct de vedere melodic și liric, e un proces foarte capricios. Am lăsat o groază de influențe să ajungă acolo, gen spaghetti Western și krautrock. Dar, în același timp, ne-am dat seama că în miezul albumului era o idee foarte coerentă din punct de vedere al versurilor. […] Cred că, dacă simți că muzica e mai veselă, poate de-acolo vine: de la faptul că eram noi mai fericiți în timp ce făceam albumul.”

Fotografii de Larisa Baltă