Cum mi-am petrecut Superscrierile

Retrospectiv, îmi place să cred că primul skill pe care l-am dezvoltat după ce am dobândit memorie activă a fost capacitatea de a pune lucrurile la îndoială. Când eram mică, aveam un fel de joc-chestionar cu tata. Când stăteam așa și făceam tot felul de nimicuri prin casă sau pe afară, când bălmejeam chestii pe care le aberează copiii, tata mă întreba serios: Pe ce te bazezi? Vă rog, da, deci, o bucălată brunetă de 4 ani și un inginer de 33, mai mereu cu chef de vorbă; tata îmi expunea mici situații, eu le comentam, puteau să fie mai mult sau mai puțin fanteziste, iar apoi, odată ce eu ajungeam la miniconcluzii, el mă întreba pe ce mă bazam. Așa mi-am pus probleme de genul: ce a fost mai întâi, oul sau găina, dacă oamenii se nasc buni sau răi, dacă există moș crăciun și alte asemenea priorități. Pe măsură ce a început să mă chinuie adolescența, reflexul de a mă întreba apoi pe mine însămi „pe ce mă bazez?“ a început să mă însoțească și să nască o dimensiune nouă în mine, probabil un discernământ activ incipient. Discuțiile cu tata au urcat apoi la principii de viață, la valori, la morală și etică. Sunt și acum printre temeliile amintirilor mele legate de familie.

Așa am început să scriu. Parcă pe la 15 ani, mi-am făcut curaj să propun un text mic în suplimentul pentru liceeni de la Academia Cațavencu, din mai multe motive. În primul rând, tata citea Academia Cațavencu pe vremea respectivă, iar eu îi furam ziarul în fiecare joi după-amiază și fantasmam că urmează să public și eu ceva în el cândva, iar în al doilea rând, citeam din el cu nesaț Jurnalul lui Tetelu. Majoritatea textelor din supliment era umor de adolescenți. Eu am ales să scriu despre cât de nașpa era un profesor pe care îl aveam la clasă, care ne chinuia cu tot felul de discuții aberante în care ne propunea să nu facem sex niciodată, însă și-a pierdut castitatea când a atins în mod deplasat o colegă a mea, culmea: pe cea mai defavorizată și vulnerabilă din clasă. Cami, ai un fir de păr pe sâni, n-o să uit propoziția asta în veci, nici mânuța lui scârboasă care a întârziat deasupra decolteului. Repulsia a fost atât de mare, încât m-am luptat pentru micul text mai presus de orice, fiindcă era cât pe ce să-mi aducă necazuri mari. În schimb, acesta a fost unul din primele cazuri în care conducerea liceului a luat atitudine și respectivul profesor nu a mai fost văzut predicând baliverne în clasa noastră ever again. E posibil să fi fost o coincidență, iar motivele să fie altele și secrete și să nu aibă legătură cu chestia asta, dar tot s-a simțit ca o mică victorie. Avusese loc o schimbare.

De atunci și până în prezent am scris un număr oarecare de texte, care au adus mai mult sau mai puțină schimbare în viața mea și a altora, mai mult sau mai puțină satisfacție mie, mai mult sau mai puțin zgomot in the larger scheme of things. Din fericire, am auzit că jurnalismul e un pretext minunat de a-ți scuza curiozitatea, așa că am continuat să folosesc scrisul ca să îmi regizez o relație cât mai bună cu mediul înconjurător.

Chiar dacă nu fac (...încă!) reportaje sau investigație, un weekend întreg mi-am făcut veacul pe la Apollo 111 cu ocazia mini-congresului Zilele Superscrieri, unde m-am imersat în inspirația oferită de activiști și jurnaliști. Pentru început, m-am dus alături de cea mai mică prietenă a mea la un workshop de la Funky Citizens pe tema Constituției, adresat liceenilor. Chiar dacă mai are niște ani până se mută în grupa respectivă de vârstă, nu a fost deloc complicat pentru ea să își aducă aportul în discuție, în timp ce eu îmi aminteam că abia pe la 13-14 ani am pus mâna și am citit Constituția.

După workshop am intrat la Masterclass-ul Superscrieri, care a cântărit noile metode prin care organismele independente de jurnalism se susțin, piedicile pe care le întâlnesc și mecanismele prin care le depășesc. Duminică au vorbit pe rând Paul Steiger (ProPublica), Natalia Antelava (CODA Story) și Jacqui Banaszynski. Cred că nu sunt singura pe care a impresionat-o modestia lui Paul Steiger, de la tenișii cu care era încălțat, până la felul în care a vorbit despre teama prin care au trecut jurnaliștii puși față în față cu online-ul și viralele cu pisici, deși publicația ProPublica este prima care a luat vreodată Pulitzerul provenind fix din www. Natalia a povestit extrem de sincer despre dificultățile financiare prin care trece o organizație independentă în căutare de finanțări și despre cum fundraising-ul îi răpește uneori din timpul alocat pentru alcătuirea per se a materialelor. Ea a dat deja cunoscuta poantă despre fundraising care este asemănător dating-ului: te cunoști, nu te sună înapoi, trimiți un mesaj, nu ți se răspunde, iar după 8 luni te întreabă a, hei, ce mai faci? Așa că nu spune nu aventurii, nu se știe niciodată!

Jacqui, de care mulți sunt deja atașați grație vizitelor la The Power of Storytelling, mi s-a părut că a oferit multă încurajare povestind despre cum a copilărit într-un sat și adora să meargă la școală pentru că era spațiul unde simțea că se putea dezvolta, unde se năștea o lume nouă și unde dispărea senzația că lumea se oprește la ceea ce cunoștea până în clipa respectivă. În plus, a mai povestit că ea și-a dat seama târziu că aceasta este „vocația“ ei, ceea ce cu siguranță a sunat foarte mângâietor pentru aceia care încă își caută vocea sau cadrul în care să se facă auziți. Not to worry, Fundația Friends for Friends a făcut un live la ei pe Facebook cu ambele evenimente, deci puteți să vă lăsați în continuare inspirați urmărind videourile, nu ați pierdut nimic.

Duminică s-au strâns on-site vreo 23.000 EUR în cadrul Cercului de donatori! La pitch au participat Factual (Funky Citizens), Acasă: the film (Radu Ciorniciuc), Să fie lumină (Ovidiu Vanghele) și Recorder (Andrei Crăciun). Eu am ajuns târziu și am așteptat la bar, iar pe măsură ce ieșea lumea din sala de teatru, le puteam citi entuziasmul pe chip. Am ajuns luni la Gală și m-am conectat total la atmosfera de suspans și de emoție a nominalizaților și a câștigătorilor. Sunt chestii pe lumea asta pentru care dacă nu s-ar concentra o mână de oameni să le făurească, ele pur și simplu nu ar exista, nu ar produce schimbări și evoluție și nici modele. #superscrieri2017 e un bun exemplu și aplauze, că a fost deja ediția a 7-a.

Eu sunt Dana și îmi place să pierd vremea constructiv - așa m-am prezentat la workshop-ul Funky Citizens. Sper să fim din ce în ce mai mulți oameni curioși, care să sprijine redacțiile noi, care să renunțe la două cafele în oraș ca să doneze pentru cei care ne țin aproape de adevăr și care să aplaude curajul celor care nu aleg confortul.