Dacă cenzurăm, nu (mai) există

Vineri seară. În maşină cu tata. Pe lângă clasicele discuţii, discursul de gen „nu ar merge mai bine cu facultatea de medicină?” se iveşte cât de plin de marşuri va fi weekendul ăsta. Marşul Europei, ceva legat de poliţie, Marşul Vieţii, „mitingul ăla anti avort şi propagandă subtilă pentru familia tradiţională”. Nu a fost cel puţin ultimul an plin de ideea asta? Pe Internetul împânzit de articole just be yourself şi the story of how I learned to love myself se strecoară încet, dar sigur, articolele polemizând în jurul avortului. Problema este că biasul apare inevitabil şi ne găsim brusc pendulând între comentariile „liberalilor” şi ale celor ce „susţin viaţa de Sus”.

După ore întregi de research post marş am decis să nu mă las influenţată de mama ei de presă, care ne bagă pe gât numai prostii, am dorit nişte insight de la protectorii spirituali ai acestui marş, şi anume profesorii de religie din învăţământul preuniversitar. Pe lângă privirea indignată primită, am fost asigurată că nu va fi cazul niciodată dacă nu mă expun şi mă rog mereu. Am întrebat pentru cazurile reale, în care, totuşi, abuzul sexual este imposibil de evitat, ce soluţii există. Ce-i drept, nu realizasem ce întrebare pusesem. În sistemul de educaţie românesc, dacă o problemă nu este discutată, este ca şi cum nu ar exista, nu-i aşa? Concluzia acelei discuţii cu profesori de religie (urmată de discuţii din comentarii ale paginilor pro şi contra deopotrivă) a fost că, odată ce o femeie rămâne însărcinată, trebuie să devină şi martiră spre a proteja ceea ce se află în pântece şi nu are niciun drept asupra propriului corp din moment ce indiferent de situaţie, fie că este voit sau o pedeapsă, este întru totul responsabilitatea ei. Până la urmă, religia - ori, cel puţin, orele de educaţie religioasă din şcoli - ne spune că toţi copiii sunt făcuţi din dragoste, nu? Reţineţi că dacă închideţi ochii la ceea ce e în jur, nu se întâmplă, deci teoria este valabilă. Cu ideile de felul asta suntem hrăniţi, ajungem să le asimilăm. Dacă o fată de 12 ani este violată, nu trebuie să se plângă, doar s-a expus, trebuie să ducă până la capăt o sarcină, să dea naştere unei dovezi de iubire, asigurându-şi astfel un loc în paradis.

În timpul research-ului am descoperit o serie de sloganuri „obscene”. Cum ar fi educaţia sexuală previne avortul sau nu există familie tradiţională. M-am plimbat câteva minute pe la Şincai, ca să observ că NU-ul din textul cu familia tradiţională fusese cenzurat. De ce să ne consumăm aiurea diluantul când le putem transforma în propagandă pe gratis? Good thinking. După un drum confuz realizasem ce se întâmplase: 75% au fost şterse într-un regim alert, de teamă de a nu fi văzute de vreun copil care Doamne fereşte să înţeleagă că puterea deciziei este ceva bun. Având în vedere ritmul în care BOR şi Coaliţia pentru familie şi-au unit forţele pentru eradicarea ereziei obscene şi cenzura mesajelor scandaloase, m-am gândit că dacă ar acţiona aşa pentru toate înjurăturile şi tagurile înscrise pe instituţii oficiale, am fi mai aproape de un „oraş că în afară” pe care îl dorim atât de mult. Dom'le, crezi că copilul meu învaţă cuvintele urâte de pe pereţi? Ştie şi el să facă distincţia. Dar cum este posibil să vadă mergând pe stradă că auzi tu, avortul nu e o decizie comună? Cum să îmi îndemni copilul la educaţie sexuală? Vrei să îi strici copilăria? Cu toate că poate, într-un viitor mai strălucit, în care situaţia celor afectaţi de o greşeală în acest sens va fi de-stigmatizată, copilul va asista la câteva lecţii de cunoaştere mai profundă a sexualităţii, îi va fi indicată calea cea bună de către profesorul de religie, care se va asigura de faptul că toţi copiii ştiu că acele cazuri extreme de sarcină nedorită sunt pedeapsa divină ce trebuie săvârşită pentru mântuirea sufletului. Până la urmă, e şi vina fetelor că s-au expus - care înseamnă totul de la a se îmbrăca indecent, stârnind astfel reacţiile de-a dreptul fireşti ale băieţilor, până la a ieşi noaptea pe stradă - , nu-i așa?

De acum privesc altfel cartierul meu, care mă îndeamnă să îndepărtez cu vopsea albă ideea de educaţie sexuală din mintea mea, printre alte cuvinte estompate. Lecţia pe care am primit-o este că dacă acoperim strategic, dacă nu vorbim de „cazuri izolate”, realitatea este una fericită, dominată de bucuria de a trăi. Dacă trăim în lumea noasră de rugăciune, nimic nu ne poate afecta, nici „tinerimea pierdută cu lgbt-ul lor”, nici mesajele de pe panouri Dedeman şi shaormerii dezafectate. Trăiască o ţară nealterată de stângismul bolnav din vest!

Cu toţii avem o pasiune mascată pentru cifre şi statistici, cu toţii ştim de milioanele de copii avortaţi din ultimii 25 de ani (7 milioane 819 mii) ce ne situează la capătul opus al listei faţă de bolnavii ăia, olandezii, danezii, suedezii. La ei se face educaţie sexuală. Diferenţa este că ne-a fost dat să trăim două decenii cu avortul considerat ilegalitate, proiect de lege soldat cu zece mii de femei omorâte din avorturi improvizate, eşuate. Sentimentul care apare primul în aceste cazuri e o intensă serie de goosebumps şi senzaţia de a izbunci în plâns. Feministele astea, degeaba spun că vor să fie că bărbaţii, plâng din orice. Interesant la această perioada este contradicţia dintre dorinţa de evoluţie rapidă în cât mai multe direcţii şi sensuri şi încercarea de conservare a principiilor unei societăţi „normale”. Asta se întâmplă într-o lume în care normalul tinde şi el spre schimbare, mai exact o adaptare la viziunile independente ale tuturor. În aceste cazuri extreme, cenzura devine singura metodă de înăbuşire a unor atitudini nepotrivite. Parţială sau totală, măcar dă impresia unui lucru bine făcut.

Ar fi interesant dacă în propaganda pentru astfel de marşuri s-ar folosi materiale reale, interviuri din partea opusă, să vadă tot omul cum vede lucrurile o minoră agresată sexual, sau o mamă care ar fi născut un copil cu malformaţii grave, ţinte directe ale celor pro vita. Sau părinţii din familiile monoparentale, care nu se înscriu în condiţiile familiei tradiţionale. Nu ai bărbat şi femeie, nu te poţi considera familie. Organizatorii s-au asigurat să le acopere şi lor glasul.

Fără a simţi nevoia unei pledoarii anti religioase şi pro avort, spun doar că ar fi benefic să trăim într-o lume a deciziei nealterate, a alegerii şi selectării surselor favorabile, în care să fie de-stigmatizată ideea de free choice, iar prevenţia să însemne mai mult decât misticism. E nevoie doar de încredere în generaţia pierdută de acum, care ştie cum stă treaba cu educaţia. Şi o conştientizare mai largă faţă de ceea ce înseamnă cauza şi tratarea ei că atare, nu prin mărşăluire şi lupta contra efect prin înăbuşirea mecanismelor de revoltă.

Propun un sondaj în rândul viitoarei generaţii de părinţi, a studenţilor şi elevilor nouăzecişti şi douămiişti, cu privire la chestiunea avortului - combinată cu ideea de familie tradiţională şi feminism contemporan, că să fie tacâmul complet - că să se minuneze şi BOR de cum stă treaba cu viitorul nostru luminos.

Totuşi, apreciez metodele de lucru ai celor trimişi să cureţe bulevardul de însemne anti-marş. Cum s-ar spune, bravo tată, mare cenzor!

P.S: S-au făcut 14 923 977 de avorturi în toată lumea de când a început anul până în secunda în care scriu. Uneori mai arunc o privire pe worldometers pentru o porţie de fascinating and disturbing facts.

Maria-Elena Ciascai are 17 ani, merge la liceu la Sfântu Sava din București și-n restul timpului e membră Interact Atheneum București, alături de care pune umărul la evenimente caritabile.