Dan le Sac vs Scroobius Pip: Repent, Replenish & Bounce

Bitcrush-uri, reverb, furie și mult păr pe scenă. Barba lui Scroob, despre care, sincer, probabil nu le pasă decât gagicilor, și căciula de panda a lui Dan. Pe coperta Repent Replenish Repeat Scroobius Pip e reprezentat de-un leu, pentru că e zodia lui și e fan Millwall; Dan e un panda „fiindcă urșii panda sunt cool” (interviu, fairsharemusic.com). Caterincă, gen: „am cam scos toate piesele lente din setlist, așa că acum o să tre’ să fiți bouncy.”

The system might fail you, but don't fail yourself,
Just get better; get better, get better, get better.

Și o ardem, evident, bouncy: mai interiorizat, pe genul cuplului de muzicieni români electro indie din fața mea; reținut-sexi (toate copywriterițele, pe-o rază de 10 persoane); sau pe foarte haos, ca tipul în tricou roșu din spate, atât de bouncy încât merită să-l catapulteze cineva pe scenă. Merită ceva, asta-i clar, fiindcă urlă toate versurile la fel de tare ca boxa, și-s mișto întotdeauna tripații în halul ăsta. Bine, nu poate nimeni să se tripeze nimeni mai tare ca Scroobius Pip, cu recuzita lui cu tot: își pune o cravată peste tricou, o scoate, o aruncă; își pune un chipiu de poliție, o șapcă, altă șapcă, rupe niște scrisori. Furia la capacitate 120% din versuri nu e suficientă. Se mișcă puțin, sacadat, dar super-rapid, să n-aibă nicio șansă să-l prindă vreun senzor de cameră, din pădurea de smartphone-uri ridicate în sală.  

Fuck when December is! Buck every trend there is, duck the expenditures!

N-ai cum să nu te întrebi pe cine e, mă, așa supărat. Piesele îți dau parte din răspuns, cu filonul Sage Francis din ele, cu poezia beat, cu accentul de Essex, și cu urletele anti-tot ce fac oamenii din inerție. „E a treia noapte din turneu și sunteți cel mai mișto public de până acum. Pe bune, cel mai mișto,” zice Scroobius Pip, apoi ne-o dă și nouă, tot pe filmul anti-inerții absurde. Zice c-o să facă acum faza aia la care mai cântă două piese și-apoi ies, ca să-i aplaudăm și să-i chemăm înapoi, gen, știți voi.

So I respect the motherfucker that reflects upon their lover
And then lets them walk away, or resurrects and recovers

Scroobius Pip are ochii pe jumătate închiși cam tot concertul, și dați peste cap ca-n transă. Pe Letters from God to Man are și ceva ce arată a biblie în mână. Zicea într-un interviu că e introvertit, că muzica lui a început să aibă sens când a adus-o în fața oamenilor. E un fel de sectă ce se întâmplă pe final de concert în Control. Un introvertit furios, hiper-talentat liric, magnetizează sala plină. Dan mixează la ultimul bis Prodigy, Voodoo People, și iese prin public, printre zeci de brațe care îl prind și-l scutură. După predică, sectanții l-au asaltat pe Scroob în foaier, unde a stat să-și vândă (chiar el) muzica, să semneze CD-uri și brațe, să-mi zică că nu contează dacă oamenii nu-i înțeleg versurile. „E despre oameni care se simt bine, știi, și care-s bouncy. Dacă fac asta, e totul bine – n-am nicio misiune ascunsă.”

Text de Ioana Pelehatăi, fotografii de Larisa Baltă.