De ce acasă e un loc relativ

Pe cei care speră sa găsească aici o poveste nebună despre iarbă, târfe din vitrine și experiențe halucinogene sau euforice cu droguri de cele mai variate feluri îi voi dezamăgi. Ce pot găsi în schimb e o încropire scurtă și pe alocuri inexactă a câtorva zile petrecute cu doi ani în urmă în Amsterdam. O poveste despre un grup de oameni și interacțiune umană.

Din întâmplare, acum vreo două veri cineva de pe Couchsurfing ne-a direcționat spre un alt website, cel al casei Robino. Scopul, cam greu de atins deoarece eram patru persoane, era să ne găsim un acoperiș deasupra capului pentru câteva seri în Amsterdam, următoarea noastră oprire. Eram în mijlocul unui trip de o lună, extenuați dar constant fericiți, căutându-ne adăpost pe apucatelea, de fiecare dată când dădeam de puțin internet. Veneam din Berlin unde prietena mea doar ce făcuse o pneumonie pe care nu o putea repara nici bunica cu leacurile ei băbești cu una cu două. De parcă n-ar fi fost suficient, omul cu care am luat legătura voia să ne facem un cont și să și discutăm cu oamenii din casă înainte ca ei să ne primească în intimitatea lor. Ce arogant! Auzi la el, în loc să ne dea acceptul ca un couchsurfer adevărat care ți-a vazut pozele de pe profil și se gandește că dacă bagă destulă bautură națională specifică în tine are șanse să nimerești greșit ușa dormitorului, omul ăsta dorea să discute cu noi înainte. Dupa ce am strâmbat toți din nas am intrat pe site și am început să ne documentăm.

Un ghid pe site prezenta regulilele casei, dar mai degrabă o serie de recomandări decât obișnuitele reguli de pe Couchsurfing (în casă nu se fumează, fără zgomot seara, nu ai voie cu pisici, prietena pe care o aduci nu are voie sa fie urâtă in caz ca îmi pică combinația cu tine): să reciclezi pe cât posibil, să folosești orice ai avea nevoie din casă, să ajuți la curățenie alegând unul dintre fun task-urile săptămânale enumerate pe lista atașată ușii de la baie, cu mențiunea că orice item de pe listă ai alege trebuie să îl faci cu plăcere sau să lași pe altcineva care ar prefera să o facă. Totul era scris pe un ton familiar, care te îndemna să iei inițiativa și să te comporți la fel ca în propria casă. În care nu intrai ca un oaspete ci ca unul de-al casei, mai spunea ghidul, și nu aveai nevoie de întrebări exagerat de politicoase ca „vă deranjează dacă îmi gătesc ceva în bucătarie?” sau „pot, te rog, să folosesc mașina de spălat?”.

Pe site-ul lor apărea inclusiv o lista de cumpărături, în mare parte lucruri banale - zahăr, mâncare de pisici, făină. Lista în sine avea tonul biletului pe care ți l-a lăsat prietenul cel mai bun pe frigider, în speranța că dacă ai timp și fonduri poate o să treci pe la magazin și o să faci tu astăzi cumpărăturile de care aveți nevoie ca să vă îndopați împreună seara după muncă, la un film japonez de tipul Robot Geisha. Fără te rog sau explicații, exact ca în punctul acela în care nu mai ai nevoie de ele din moment ce împărțiți totul și nu mai trebuie să calculați cei șapte lei de la berea de sâmbătă sau banii de pe pachetul de țigări pe care i l-ai luat acum trei zile când îi era lene să iasă din casă. Și fiindcă ne-a plăcut atât de mult lista de cumpăraturi, am decis să le aducem cel mai ne-la îndemână de găsit obiect de care aveau nevoie, și anume un stingător de incedii. Furat cu stângăcie din tren și înfășurat în rufele boțite din rucsacul meu, stingătorul a reușit să îmi rupă spatele în drumul spre casa Robino dar și să îi facă pe rezidenții casei să ne îndrăgească din primele cinci minute de când am intrat pe ușă.

Odată ajunși în acest refugiu, am aflat că suntem investiți din prima cu puterea de a decide cine va mai fi primit în oază. Persoana care ne dăduse acceptul nu era un rezident permanent ci un călător care se aciuiase cu doar vreo trei luni în urmă pe lângă ceilalți ai casei. Ceilalți fiind o combinație intercontinentală ciudată de vreo douăzeci de persoane, printre care o chinezoaică venită la studii de științe politice, vreo trei americani care se bucurau când accentul nu le dădea de gol originile, un cuplu adorabil de iranieni și un brazilian cu dreduri și prietena lui din Italia cu care vorbea doar în portugheză fiindcă altă limbă nu știa și nici nu îi trebuia. Locul reușise să aducă împreună persoane active care se încurajau reciproc să își îmbunătățească atât viața personală cât și aportul către societate într-un mediu deschis informației, culturii și schimbării. Timo scria o carte, Robin (singurul rezident pe bune) lucra la un post de radio unde milita împotriva capitalismului, alții scriau despre subiecte personale pe site-ul Robino. Toți contribuiau practic la bazele unei mici comunități care învăța să trăiască împreună. Acest amalgam de oameni se-nghesuia în două apartamente suprapuse, cu camere mici și intime într-unul din acele blocuri subțiri ca o felie de pâine specifice Amsterdamului. În ciuda înghesuielii nu m-am simțit îngrădită sau agasată, oricând puteam să îmi rezerv oricând un moment de singurătate ieșind prin geamul apartamentului în mica grădina improvizată pe acoperișul de pe care vedeai cum se întinde orașul.

Nimic mai natural decât ritmul rapid dar relaxat în care m-am familiarizat cu obiceiurile casei și odată cu ele cu toți oamenii care contribuiau la constantă schimbare a spațiului. În casa Robino până și pereții erau fragmente din istoria locului. Fiecare om trecut pe acolo lăsa în urmă câte ceva, un obiect care să ateste c-a fost acolo și care întregea cumva casa, un desen, o hartă, câteva rânduri scrise, sau chiar un lucru drag. Casa era plină de indicii creative care te ajutau să localizezi un anume obiect de care ai nevoie, astfel încat să nu alergi ca o găină fara cap căutând un pix în tot apartamentul: peste tot, pe pereți, pe uși, în bibliotecă erau post-it-uri colorate cu desene amuzante și indicii care transformau căutarea într-o adevărată vânătoare de comori. Am profitat și de biblioteca care varia, ca întregul univers al casei, de la o zi la alta. Cartea care mi-a fost tovarășul drag de călătorie pană în acel moment am lăsat-o fără resentimente în urmă știind că altcineva se va bucura de ea, ca o conexiune în timp și spațiu între mine și un alt călător anonim. În schimbul ei puteam alege orice îmi făcea cu ochiul din bibliotecă în momentul în care mă hotăram să îmi continui calatoria.

Diminețile în casa Robino nu mi s-au mai părut un chin. Îmi mobilizam leneș corpul spre bucătărie unde găteam impreună cu alții cantități industriale de mâncare vegetariană. Chestia asta se repeta din două în două ore, după cum se trezeau și ceilalți. În afară de momentele când am făcut mici escapade vinovate la Burger King nu am simțit nicio obligație să îmi petrec timpul în casă însă totul a venit de la sine. Când încă ne făceam planuri pentru zilele pe care urma să le petrecem în Amsterdam, aveam în vedere obiectivele clasice ale turistului neinițiat, muzee, Red Light District și evident Cofee Shop-uri. În schimb puținele zile pe care le-am petrecut acolo s-au transformat în dezbateri despre artă, politică și diferențe culturale pe acoperișul casei, plimbări cu colecția de biciclete proăspat reparate, cu sau fără frâne, dumpster diving și după amiezi lungi în parc în care ne învățam să facem podul, să stam in mâini, sau să prindem măcar o mișcare de capoeira de la prietenul nostru brazilian.

Șansa să locuiesc într-o casă nomadă ca turist m-a învățat mai multe despre a împărți cu ceilalți decât confortul rutinei de acasă din România. Sunt victima propriului meu confort și această detașare de reguli m-a uimit cu adevărat. E de fapt destul de ușor să te desprinzi de standardele de confort, sau de obisnuința care ne face pe toți letargici. Ori că stai într-o baie de lapte seară de seară sau la serialul prost preferat de pe Vplay, tot aia e. E locul în care ne simțim cel mai bine fiindcă nu o să ne ia nimeni „luxul” lui prea curând (poate doar dacă nu plătim netul la timp, și prin urmare da minimul efort pe care îl vom face pentru minima noastră fericire e să ne plătim netul la timp). Din acel punct lucrurile s-au schimbat treptat și după ce m-am întors acasă. Din persoana ajunsă în București în urmă cu aproape cinci ani, care concedia instant toate anunțurile imobiliare care nu conțineau apartamente decomandate, în încercarea de a-mi asigura intimitatea și izolarea totală, am ajuns să îmi împart spațiul fără nicio problemă cu prietenii mei, să ascult oamenii într-un mod diferit și să îmi dau șansa de a îi cunoaște cu adevărat, chiar dacă, până la urmă, unii dintre ei vor rămâne tot oamenii cu care doar mai bei o bere din când în când.

Casa Robino.