De ce nu îmi place Parisul

Parisul este un oraș foarte frumos. Lumea se îndrăgostește de și la Paris, turiștii și studenții din toată lumea dau buzna aici, băieții de pe stradă sunt frumușei și dichisiți iar fetele au picioare lungi și aer de modele surprinse fără make up în cotidian.

În relația mea cu acest oraș, le-am făcut pe toate. Am fost turista lui în adolescență, cu părinții și clasa. Am locuit un an în studenția Erasmus în buricul Parisului, la doi pași de Sorbona. De atunci, mă mai întorc în vacanțe, pentru prietenii care s-au instalat aici pentru mai multă vreme și pentru că-mi reproșez că nu l-am iubit niciodată. Parisul are ceva foarte deprimant și static, ca o mumie a cuiva foarte frumos și important cândva. 

(Ne)culturalizare forțată

Am plecat vineri dis-de-dimineață pentru o săptămână c-o listă de expoziții de neratat. Expoziție Helmut Newton la Grand Palais, Doisneau cu intrare liberă la Palais des Congrès, Tim Burton la Cinémathèque française, Matisse la Pompidou, și astea doar cele cu nume mari. Inutil de zis c-am vândut pielea ursului din pădure.

Am încercat să mă țin de plan, dar culturalizarea parcă nu s-a potrivit cu programul nocturn de vacanță. La Grand Palais trebuia rezervat loc cu câteva zile înainte, la o oră precisă, pe la Palais des Congrès am trecut de 3 ori și timpul de așteptare la coadă era de fiecare dată de o oră jumătate, iar la Pompidou am ajuns abia marți, când era evident închis. Nu era miercurea? Merde.

N-a fost chiar totul pierdut. În loc de nudurile monocrome ale lui Helmut Newton am văzut în schimb unul viu, pe scenă, la o piesă de teatru din cadrul unor Ateliere de Artă Dramatică, montată la Conservatorul din arondismentul 11 la care ne-a dus sâmbătă un prieten care face regie de teatru. Adaptarea după Baal a lui Bertold Brecht a fost spumoasă și interactivă: când personajul principal a mușcat dintr-un pește crud, am simțit oasele mici pocnind pe limbă, și a mirosit în toată sala. A meritat cu prisosință pentru prestația lui Maxime Touron (nudul despre care vorbeam) ca forță destructivă a naturii. Mi-a fost rușine să fac poze, noroc c-am memorie vizuală. 

În loc de Pompidou am ajuns mahmură pe Rivoli 59, într-o casă cu 6 etaje, la fiecare fiind ateliere de pictură deschise pentru public, cu artiști de toate naționalitățile sur place și atmosferă hippie. Cea mai intensă activitate culturală a fost însă în ziua pe care mi-am petrecut-o într-un squat de pe lângă Turnul Eiffel cu George Bodocan, Bodo pentru prieteni. E un artist român din Alba Iulia, de câțiva ani la Paris, care a organizat mai multe squaturi și este un guru al artiștilor anti-sistem care ajung în oraș. 

Goana după alcool

Cu alcoolul nu e simplu la Paris. Ori ești foarte prevăzător și cumperi dinainte mai mult decât crezi cu naivitate că vei bea și te întinzi la povești undeva indoor până dimineața, ori riști să beleuzești pe străzi noaptea până te lasă picioarele, ca un pui decapitat care merge din inerție fără să mai ajungă la finiș.

Vineri pe la 4 ajungem în Le Cud din Marais, cam cel mai trash (cum zic francezii) club gay din zonă, dar și singurul deschis la ora aia, după o poposire de câteva shoturi în Le Cavern de pe Rue Dauphine. Îi spun unui prieten ia-mi și mie te rog o bere sau o cola de la bar că vreau să mă mai trezesc și el se întoarce rânjind c-o sticlă de Absolut și mai multe pahare. Distracția îl costă 85 de euro, dar cine mai stă să numere când toarnă. Suntem într-un club gay, cei care se opresc să vorbească cu mine îmi spun cu drag ești frumoasă și pleacă. Aici e locul ideal în care să te animalizezi cum știi tu mai bine pe ring, n-o să-i pese nimănui că ți se văd chiloții. Totuși, nu poți să mergi cu prietenele pentru o seară de peace&love, dacă nu ești înconjurată de băieți n-ai nicio șansă să intri.

După o masă pascală improvizată în squat sâmbătă, cu salată de vinete, ouă roșii și salată boeuf cu pui, pe la 4 am ieșit să ne mai distrăm un pic. Am vrut să bem o bere într-un bowling din apropiere dar închideau în curând și nu ne lăsau să consumăm fără să jucăm. Ne-am suit într-un autobuz de noapte (Noctilien) fără să știm unde ajungem. Am pierdut câțiva pasageri pe parcurs care au renunțat la periplu și s-au dus pe la casele lor. 4 dintre noi am ajuns într-un final, aproape hipotermici, în Quartier Général (QG), un club cu muzică la fel de proastă ca-n barurile noastre din provincie, dar care avea meritul de a avea geamuri mari și, mă repet (sic!), de a fi deschis. De aici n-am mai plecat decât după ce s-a luminat de ziuă.

În timpul zilei, berea e scumpă, dar dacă o bei încet e plăcut, mai ales în Mouffetard unde bărulețele se înșiră ca perlele (de încercat Antidote). Cafenelele sunt multe și au ambianță, cafea excelentă, de ale gurii, și mai ales, ce lipsește la noi, suflet. Te servesc în general niște garçons de 50 de ani care au făcut asta toată viața și o au o dexteritate admirabilă. Evident, nu trebuie să vrei să și fumezi la cafea, decât dacă e cald și poți să stai pe trotuar. Îți va zbura nota cu consumația, dar e frumos, doar să fie soare (ceea ce nu prea a fost cazul de data asta). Recomandare: cafeneaua/salon de ceai Delyan de pe lângă Turnul Saint-Jacques.

No smoking, dar pe bune

Un pachet de țigări e 6-7 euro și oricum după ce ți-l iei nu ai unde să-l fumezi, decât acasă cu geamurile deschise sau pe stradă noaptea dacă ai rezistență la temperaturi scăzute (6 grade în această lună aprilie). Disprețul pentru tutun e la tot pasul. La coadă la budă în subsolul de la QG, un tip mă interpelează foarte revoltat de faptul că e o singură toaletă în club și asta ne obligă să fumăm pasiv. Mă vede nedumerită și-mi arată în stânga toaletelor o încăpere slinoasă care arată ca o carceră și-n care sunt închiși câțiva vicioși din ăștia care fumează. Zâmbesc, mi-aprind o țigară și mă îndrept încolo.

A manger

Am renunțat de data aceasta la tradiția de a merge la Chez Léon pentru porțiile imense de scoici cu cartofi prăjiți à volonté. Dar a fost cu răsfăț. Am mâncat indian, japonez, grec și steak tartare în sânge. O masă ieftină e 15 euro, media sare de 20. În total, pentru capriciile culinare la restaurant, am cheltuit cam 80 de euro în 5 zile (plus tot cam atât pe țigări). Pentru indian țin să îi mulțumesc cu această ocazie unei prietene cu care am împărțit un apartament acum câțiva ani și care gătea iute și bine, de am reușit să dovedesc Byriani-ul (orez cu ardei iute, ghimbir și multe alte condimente) fără să plâng foarte mult.

Parisul este o distracție scumpă și pretențioasă. E foarte ok dacă ești turist și îţi faci un program ca la carte pentru că oferta este într-adevăr incredibilă, o să rămâi mereu cu frustrarea că nu le-ai văzut pe toate. Iar dacă ai sub 25 de ani nici nu e așa scump să încerci, sunt reduceri cu duiumul la toate muzeele și gratuități, dacă îți faci temele. Parisul stă bine și la street art, mai ales dacă părăsești puțin centrul. În cazul turist alt punct pozitiv e că oricum nu te mai ține să ieși nopțile și să bei, pentru că probabil seara pici de oboseală, deci nu te deranjează că nu prea ai unde. E foarte ok și dacă nu fumezi, pentru că te vei integra perfect în ambianța fumatul e evil a orașului. Presupun că e ok și dacă te pasionează moda, atât pentru inspirație cât și pentru magazine. Dacă ai chef de distracție însă, e un pic mai complicat. Ori cunoști oamenii care trebuie și care să te primească la ei în squat, ori te duci la Berlin.