De data asta, voi merge la vot alături de părinţii mei

Mi-am găsit zilele trecute jurnalul. Acum 12 ani eram o puștoaică proaspăt intrată la facultatea de psihologie din București la buget – culmea! – căci nu făcusem meditații sau pregătire cu vreun profesor pe materia de clasa a X-a, din care se dădea examenul de admitere. Bobocii FPSE nu aveau asigurate locuri la cămin – erau prea puține și aveau întâietate studenții din ani mai mari, așa că pe 17 septembrie așteptam, încă, o oportunitate de a cumpăra „la negru” un loc la cămin, oriunde, numai să am unde să locuiesc, ca să pot merge la școală.

Nu mersesem la banchetul de final de liceu, alături de colegii mei, căci nu îmi permiteam o astfel de cheltuială. Ai mei au insistat să merg, mama ar fi făcut un împrumut la bancă, am insistat și eu că nu vreau și rațiunea a câștigat. Nu mersesem niciodată într-o tabără, din aceleași motive, cu excepția olimpiadei naționale de limba română, a unui concurs de poezie Licart și a unui festival de teatru la care participasem cu trupa TETA – copiii ăia de liceu care au început Ideo Ideis acum 14 ani, singurul lucru în care am putut să cred în Alexandria, capitala „infamului” Teleorman. Singurul lucru care a reușit să șteargă barierele ideologice dintre oamenii de acolo, chiar și pentru o singură săptămână pe an. Mă dor toate glumele și înjurăturile la adresa județului din care mă trag, dar mă doare și mai tare realitatea din spatele acestor glume și înjurături.

Tatăl meu a făcut Automatica la Politehnica din București, mama mea a lucrat ca învățătoare încă de la 19 ani, când a terminat liceul pedagogic de la Turnu Măgurele. Amândoi erau copii de la țară, ajunși prin forțele lor acolo unde ajunseseră. Într-o realitate mai corectă, copiii unui inginer și ai unei învățătoare nu ar fi trebuit să trăiască o astfel de frică, căci meseriile lor sunt dintre acele meserii care asigură baza dezvoltării întregii societăți, iar o societate corectă are grijă de cei care îi asigură supraviețuirea și evoluția.

Eu și sora mea - dar și alte milioane de copii români - am crescut cu această frică a lipsei banilor, frică ce ne-a intrat în sânge și în creier direct de la părinții noștri, transmisă la fel de organic ca și iubirea pe care ne-o purtau. Cei mai mulți dintre ei se temeau atât de tare de ziua de mâine, încât cei mai mulți dintre noi au învățat să își consoleze părinții anxioși și depresivi și, inconștient, și-au amanetat viitorul pentru împlinirea viselor imposibile ale părinților lor. Am atât de multe exemple în jur de tineri încărcați cu împrumuturi pentru case, mașini, vacanțe, dar și atât de multe exemple de tineri intrați „în sistem” – știți voi, pile, șpăgi, nepotisme – visele împlinite ale unei generații de părinți care a crescut cu multe lipsuri.

Părinții noștri au fost striviți de tranziția de la comunism la o pseudo-democrație înșelătoare în toate aspectele ei. Au crescut în trauma autoritarismului extrem, s-au entuziasmat naiv la șansa eliberării de fricile trecutului în ‘89, apoi s-au prăbușit din visul libertății odată cu valoarea leului. Sărăcia nu mai avea un singur vinovat și fiecare dintre ei s-a văzut nevoit să testeze diverse variante de câștig financiar. În jungla legislativă a tranziției, mulți și-au sacrificat, rând pe rând, valorile, principiile și visele de a avea o viață fericită, urmărind din ce în ce mai aprig visul stabilității financiare – visul de a ieși din sărăcie.

Până în ziua de azi, nu am reușit să îmi conving vreodată părinții să meargă la vot. De când am început să înțeleg dinamica și principiile democrației, am început să descopăr o furie nebănuită împotriva lor – furia că nu au ales pentru mine, furia că nu au făcut chiar TOT ce ar fi putut face pentru a-mi asigura șansa la un viitor mai bun. Dar, mai ales, era o furie născută din senzația că acceptau resemnați orice nouă umilință la care erau supuși.

„Lumea e rea, păzește-te!” a fost lecția de auto-apărare a copilăriei și adolescenței lor, dar și antidotul primit acasă pentru dezvoltarea gândirii critice, care a rămas un organ ascuns, subapreciat și de multe ori redirecționat către sine în tipare de auto-critică, auto-învinovățire și anxietate, tot ca măsuri de siguranță. S-au retras în ei înșiși, la fel ca milioane de alți români, și-au închis ochii și urechile și gurile – mai ales gurile – și s-au încăpățânat să trăiască mai departe pentru noi, copiii. Ne-au dat tot, au trăit doar prin noi, nu ne-au vorbit despre dificultățile lor decât când a fost prea greu sau prea târziu.

Cu timpul, am înțeles că depresia era cea care îi împiedica pe părinții mei să vadă rostul mersului la vot, nu neapărat lipsa informațiilor sau acel „nu am cu cine”. Depresia nu este un comportament pe care oamenii îl aleg, e o reacție la stimuli din exterior, la condițiile impuse de realitatea din jur, la nedreptățile resimțite și la lipsa alternativelor viabile. Depresia este o reacție naturală a oamenilor la mesajul „Tu nu contezi!”, de oriunde ar veni el. Iar când mesajul „Tu nu contezi!” e primit de o națiune întreagă, ani de-a rândul, de la cei pe care i-am ales prin vot (adică i-am investit cu responsabilitatea de a ne purta de grijă nouă, celor mulți) pare firească lipsa românilor la urne, nu? Pare firească chiar și lipsa atâtor milioane de români din România, cu toate costurile emoționale și financiare care însoțesc acest exod către țări mai dezvoltate.

Recent, am descoperit că furia împotriva părinților mei și a părinților generației mele, furie cu care m-am luptat în multe feluri și pe multe planuri, are și o parte bună. Mi-am dat seama că o pot folosi și că am folosit-o, chiar și fără să știu, pe post de combustibil în toate proiectele mele. Mi-am dat seama că toată munca mea, tot ce am făcut vreodată cu drag, a avut la bază o motivație alimentată din această furie. Nu am câștigat bani sau faimă, dar am câștigat speranța că se poate și altfel chiar aici, la noi acasă, iar asta este deja mai mult decât au avut vreodată părinții mei sau mulți alții ca ei. Deunăzi, am câștigat chiar și speranța că, de data asta, voi merge la vot alături de părinții mei. Aș vrea să pot transmite mai departe speranțele astea și, odată cu ele, mesajul ăsta:

Tu contezi și este dreptul tău să îți exprimi părerea! Fiecare dintre noi contează, însă dacă noi neglijăm sau refuzăm să ne exercităm aceste drepturi, nu ne lipsim doar pe noi înșine de ele, ci și pe cei pe care îi iubim și ni-i dorim alături și care, poate, încă nu au drept de vot sau încă nu știu că și ei contează.

***
Silvia Guță este psihoterapeută, face parte din proiectul de prevenție a violenței în cuplurile de adolescenți In a Relationship, dezvoltat de Fundația Friends For Friends și coordonează departamentul de dezvoltare comunitară în cadrul festivalului Ideo Ideis.