De după perdea, cu The Irrepressibles

Ceva din magia teatrului a plutit pe scena din Control când au cântat The Irrepressibles. În clubul plin de fum, cei șase muzicieni (din cei zece) care au venit la Bucureşti au transformat locul, altădată zguduit de beaturi puternice și riff-uri de chitară, într-o încăpere brodată cu magie.

The Irrepressibles e o trupă al cărei principal motor e complexitatea show-ului live. Își alimentează publicul combinând clasicul cu extravagantul, în apariții scenice menite să nuanțeze și să completeze muzica pe care o fac. De fapt, live-ul este un element atât de important în evoluția lor, încât a durat opt ani până au scos un prim album, deși în 2010, când a apărut Mirror Mirror, aveau deja un background stufos de concerte și un public îndrăgostit. Anul trecut, în octombrie, au lansat al doilea album de studio, Nude, pentru promovarea căruia au pornit într-un turneu care i-a adus, pentru prima oară, și în România.

Jamie McDermott, solistul și front-man-ul mini-orchestrei britanice, a urcat pe scenă îmbrăcat într-o cămașă neagră, iar de umeri avea agățate franjuri. Era machiat, zâmbitor, și avea lângă el două tipe îmbrăcate în alb, una cu un violoncel și alta cu o vioară. În spatele perdelelor albe care acopereau scena se puteau zări alte trei siluete: busturile goale ale celor doi tipi de la tobe și picioarele lungi ale solistei de la clape. Atmosfera evoca mister, lumina era difuză, iar acordurile când grave, când înălţătoare din Time Passing au pregătit publicul să soarbă din poţiunea fermecată. Jamie a glăsuit: When you were the age 15, they shot the arrow at you/ You put that arrow in, became an angel too. Am intrat sub vrajă.

Nude e mai mult decât un titlu de album sau (semi-) goliciunea muzicienilor de pe scenă. Jamie își cântă, vulnerabil, trăirile în fața unor necunoscuți. Cântă despre limite, înțelegere, teamă, curaj, zbucium și fericire, iar vocea lui pare că te ajunge de undeva de departe, te învăluie și te laşi prizonier. Amestecă amintiri cu vise și posibilități cu certitudini, iar când spune they blinded me with rules from when I was a child, we want to be free, we want to be, știi că vorbește fix despre tine.

Temele recurente ale albumului - lupta descoperirii de sine, dărâmarea barierelor sociale şi desăvârşirea sinelui -, îmbracă într-o peliculă transparentă homosexualitatea solistului, însă frământarea celor două trupuri goale din videoclipul pentru Arrow, „firul conducător” al LP-ului, conturează sensibil confruntarea dintre slăbiciuni şi forţe, cu care te poţi identifica uşor, indiferent care ţi-e lupta.

Concertul a părut scurt, deşi a durat aproximativ 90 de minute. Comunicarea verbală a fost minimă, însă nici nu era nevoie de mai mult - muzica a transmis ceea ce un clasic “how are you tonight?” n-ar fi putut face. După ce şi-au luat rămas bun, un băiat s-a apropiat de scenă şi, în timp ce clubul se golea, a studiat atent set-list-ul părăsit. Părea că nici el n-a simţit când s-au scurs cele 14 doze de magie.

Fotografii de Larisa Baltă