Deasupra valului

Era septembrie, cu soare călduţ şi lumină bună, dimineaţa, eram cu tata pe o terasă undeva la Romană şi tocmai mă înscrisesem la Comunicare la SNSPA.

„Nu trebuie să laşi Bucureştiul să te înghită” mi-a spus. „O să încerce, dar tu trebuie să stai deasupra valului. Există un val, tu trebuie să rămâi mereu deasupra”.

Când am încercat să îmi dau jos geaca de fâş, am lovit cu cotul, din greşeală, sticla de cola din faţa mea care a căzut pe asfalt, s-a spart şi ne-a pătat pe amândoi pe pantaloni. Am închis ochii o secundă, cum fac de fiecare dată când ştiu că urmează ca două obiecte sau oameni să se izbească unul de altul, şi mi s-a făcut ruşine faţă de tot oraşul, care urma să adopte un băiat stângaci şi prost îmbrăcat. Zgomotul a fost înghiţit de maşini, cioburile au fost strânse de chelneriţă cu o mătură de plastic roşie, iar valul şi-a făcut simţită prezenţa pentru prima dată în viaţa mea, sub forma unor stropi de suc. Eram cel mai fericit şi pregătit băiat din lume.

Peste câteva luni urmează să împlinesc 24 de ani. Am fost recent la petrecerea (surpriză) a unei prietene care şi-a sărbătorit aceeaşi vârstă. Între câteva pahare de vin mi-a spus că se simte bătrână, conştientă fiind de penibilul afirmaţiei. Era sinceră şi cu lacrimi în ochi mi-a recunoscut că e nefericită, chiar dacă are deja un dream job şi cam tot ce a crezut că îşi doreşte. Ar vrea să îşi ia o pisică, dar i-e teamă că mai mult o să chinuie animalul: „Plec dimineaţa la 8 şi ajung acasă seara la 10 şi mă culc. Cine să mai stea şi cu pisica?” Câştigă mulţi bani, lucrează din facultate, are maşină şi face des city break-uri prin Europa, dar vine târziu acasă şi se întreabă dacă merită. Eu nu am ajuns chiar acolo, am un job într-un domeniu pentru care m-am pregătit şi care am crezut că îmi place, am program de 9:00 – 18:00 şi încerc să fac cât mai multe lucruri „după birou” ca să simt că merită. Ies la filme, la piese de teatru, la spectacole şi lansări de carte şi reviste, mă mai îmbăt din când în când, mai dansez şi profit din plin de viaţa culturală din ce în ce mai promiţătoare a Bucureştiului. Sunt momente în care mi-aş dori să dorm mai mult, dar mi-e frică de plafonare şi vreau să-mi demonstrez că există viaţă şi după birou. Am bătut cale lungă de la băiatul fericit şi pregătit de acum 4 ani care a venit din Braşov să îşi găsească aici alt paradis.

Încă pot să spun cu mâna pe inimă că primul an de facultate a fost cel mai frumos an din viaţa mea. Mă mai gândesc din când în când la mine cu drag, cel de atunci, şi îmi vin în minte o mulţime de melodii, de mirosuri şi de oameni, pe care dacă le-aş înşira pe un „inspiration board” ar fi cel mai frumos din lume. Mergeam cu sfinţenie la cursuri şi la seminarii şi cu aceeaşi sfinţenie ieşeam în Expirat în fiecare miercuri. Poate am avut noroc şi cu prietenii buni pe care mi i-am făcut la şcoală. Câţiva ani mai târziu, la festivitatea de absolvire, tatăl Deliei, o colegă de pe „inspiration boardul” de mai devreme, emoţionat de imaginea fiicei lui în robă, a venit la mine, mi-a strâns mâna şi mi-a spus că o legătură cum avem noi, „copiii lui”, nu o să mai existe în lume şi că trebuie să ne ţinem de asta toată viaţa. Cam aşa a fost primul an de facultate pentru mine, o mini-viaţă, trăită intens, fără vreo presiune exterioară, doar cu beţii, examene şi nopţi goale de somn, dar pline de oameni. Nu aveam niciun pic de experienţă şi nici nu mă interesa. În anul doi am aflat însă că „fără experienţă nu faci nimic”.

„Te-ai mai întoarce la Braşov?” - am auzit întrebarea asta de zeci de ori de când am plecat de acasă şi a fost o perioadă (lungă) în care răspundeam prompt, nu. M-am confruntat însă din nou cu ea anul acesta, când am participat la un eveniment la care s-a strâns toată familia. Am ezitat de data asta şi-am răspuns că da, m-aş întoarce, numai că aici, pe domeniul meu, „posibilităţile sunt nule” şi altă variantă decât Bucureştiul, momentan, nu văd. Era o zi de septembrie călduţă, iar fraţii mei şi cu mine eram îmbrăcaţi la costume negre, cămăşi albe şi papioane: un mire, Ştefan, fratele cel mare şi doi cavaleri de onoare, eu şi fratele meu geamăn, George. După ce au terminat facultatea la Cluj, ei s-au întors la Braşov, unde îşi construiesc liniştiţi viaţa şi carierele în Drept, de care eu am fugit, ca fiul risipitor, la Bucureşti. Sunt dimineţi în care mă trezesc cu un dor inexplicabil de casă şi de copilărie şi-l sun pe George ca să mă asigur că totul este încă acolo unde l-am lăsat şi că aş avea mereu unde să mă întorc.

Am început să mă gândesc la „carieră” prima dată prin anul doi, când tot auzeam în jurul meu de la colegii mai mari şi chiar de la profesori că „sistemul” e greşit şi dacă vrei să ai un job bun după facultate, trebuie să ai experienţă. Am pornit, firesc, cu internshipuri, am trecut prin două redacţii de ştiri de radio, m-am înscris într-o asociaţie studenţească unde am participat la diverse proiecte de voluntariat şi am ajuns în faţa primului job mai serios: Events Executive la o publicaţie de business în limba engleză, plătit pe comision. Cel mai mare şi important task pe care îl aveam era să pregătesc ecusoanele cu numele participanţilor. Le scriam în Excel, le aranjam în Word, le printam şi le tăiam cu o ghilotină mare de hârtie. Urma plastifierea lor manuală şi aranjarea în ordine alfabetică. Publicul acestor evenimente era format din expaţi cu nume bizare - polonezi, greci, cehi şi alte naţionalităţi - care îmi erau foarte greu de pronunţat. Le verificam de două ori înainte de printare, dar aveam scăpări de care îmi era foarte ruşine. În faţa momentelor jenante mă înroşesc repede şi tare, aşa că treceam destul de colorat prin minutele în care împărţeam străinilor ecusoanele. „Mr.” se dovedea de foarte multe ori ca fiind „Mrs.”

Prima mea demisie a venit la începutul ultimului an de facultate. Mă trezeam deja la 8 fără să sune ceasul, îmi cumpărasem câteva cămăşi frumoase pentru job, îmi luam sana şi un covrig în fiecare dimineaţă şi nu întârziam niciodată. Eram foarte prost plătit, dar în naivitatea mea speram că o să vină mai mulţi bani pe parcurs şi mă simţeam bine, aşa, om mare cu program fix. Mi-am revenit pe la începutul lui octombrie când mi-am dat seama că mă aflu în faţa ultimului an de copilărie şi că nu vreau să îl irosesc într-un birou. M-am întors la facultate şi la studenţie pentru ultima oară. Nu a mai fost însă nimic ca înainte.

Simţeam o presiune din ce în ce mai mare. Nimeni nu îmi spunea „trebuie să ai un job, nu mai ai timp de pierdut pe banii lui tata”, dar mă uitam în jur la toţi colegii şi prietenii mei care aveau deja un plan. Unii se pregăteau să plece la master pe afară, unii se chinuiau prin agenţii de publicitate, iar alţii aveau deja Blackberry-uri de la firmă şi nu mai dădeau deloc pe la cursuri. Ajunsesem să fiu băiatul ăla pe care îl suna toată lumea să îl întrebe ce se mai întâmplă pe la facultate şi când sunt programate examenele. Stăteam în casă toată ziua, pretextând că îmi scriu licenţa, dar de fapt nu aveam cu cine să ies la cafele: toată lumea lucra. Numai eu ştiu câte mailuri, CV-uri şi telefoane am dat atunci. Mai mult mă făceam, pentru că de fiecare dată când apărea o oportunitate, găseam o scuză: „Nu asta vreau să fac, nu mă potrivesc deloc cu profilul cerut de ei”. Poate aveam şi pretenţii şi nu vroiam să ajung într-un call center sub nicio formă. Nu mă simţeam pregătit pentru nimic, iar patul şi laptopul meu erau cei mai buni ascultători. Tăceau, nu mă întrebau nimic şi nu mă judecau. Mă căcam pe mine de frică: eram un ratat.

M-am angajat din nou chiar după licenţă, printr-un noroc, la un brand mic, dar haios, care mi-a promis multe, dar care m-a dezamăgit foarte tare. Am plecat de acolo cam după opt luni, printr-un „acord al părţilor”, după multe nopţi nedormite şi multe cearcăne. Am fost bineînţeles foarte fericit după această demisie, dar am picat din nou în pat, când s-au făcut trei luni de stat acasă şi căutat job. Am avut diverse colaborări, dar nimic concret. Din nou, printr-un noroc, mi-am găsit alt „loc de muncă” călduţ, unde e bine.

Dacă aş fi fotograf sunt sigur că cel mai mult mi-ar plăcea să fac poze toamna. Mi se pare că o lumină mai bună ca în zilele însorite de toamnă nu există în lume. Mă bucur foarte des de ea, printr-o fereastră de la birou, pe care mă uit când simt că trebuie să îmi salvez ochii din laptop. Nu aş da orice să ies prin geamul ăla, dar ştiu că m-ar face foarte fericit. Sunt undeva pe o linie de plutire, deja la al doilea job după facultate, am trecut în al doilea an de master şi tata se laudă la toată lumea că băiatul lui a prins „un loc de muncă bun la Bucureşti”.

Ştiu că nu am reuşit să mă ţin de sfatul din acel început de septembrie. Au fost momente în ăştia patru ani când valul m-a înghiţit cu totul. Nu numai că nu eram deasupra lui, dar nici nu mă mai vedeam în apă. Eram doar încă un student pe la Romană, care aştepta să se facă verde la semafor ca să ajungă pe partea cealaltă.

Au fost însă şi momente în care am fost deasupra şi m-am simţit învingător. Fiecare mail care îmi confirma că am primit un job mă umplea de bucurie şi primul pe care îl sunam era, bineînţeles, tata. Era mândru de mine şi nu mai îmi trebuia nimic. Simţeam că reuşesc.

Până la urmă nu cred că am reuşit nimic, poate doar să supravieţuiesc, dar asta fac cam toţi studenţii de pe trecerea de pietoni de la Romană. Cred că valul a trecut, s-a spart undeva pe o plajă călcată prea mult în picioare şi am nevoie de altul. Încerc să nu îmi mai fac proiecţii, să nu mă gândesc la ce o să fie, dar ştiu foarte bine că asta nu se poate. Am deja destul de clar stabilit un scop, care presupune plecatul departe şi învăţatul unei limbi străine. Momentan îmi caut profesor de franceză şi sper ca următorul val să sune mai bine ca cel care a trecut. Mi-e foarte frică, dar aşa am ajuns şi aici.

„Eşti frumos şi deştept” mi-a spus când eram mai mic mama. O cred din când în când, seara, înainte să mă culc. Trebuie să cred şi eu în ceva.
_

Ionuț Maxim se bucură foarte tare când vine toamna și deloc când vine vara. Când a citit piesele lui Tennessee Williams în facultate, a fost convins că nimeni nu poate descrie mai bine depresia. Între timp a văzut filmele lui Von Trier şi şi-a mai schimbat părerea. Îi place să citească memorii, să asculte Florence and The Machine şi, ocazional, scrie aici

Eseu personal scris în cadrul Atelierului de jurnalism narativ şi scriitură personală ţinut de Ana Maria Ciobanu la Fundaţia Calea Victoriei.