dela Sora Treișpe: DJ Krush

Am stat în cumpănă o vreme până să mă hotărăsc dacă se cade să mă gudur la cineva de nivelul lui Krush. Cine nu știe tripul lui inconfundabil, cine nu s-a înfiorat deja de nenumărate ori pe piesele lui care răsună în fiecare casă unde există saltele pe jos în loc de paturi, lămpi improvizate în colțuri, unde ai uneori noroc chiar și de o narghilea, mai mult sau mai puțin ruginită? Krush în mașini fără geamuri electrice, în squaturi sau aproapesquaturi, în căști cu praf și în mix-uri obscure.

 

Mă simt așa cum la un moment dat se simțea tata, care cred că a intuit că o să-mi placă mie Pink Floyd. Nu ai cum să recomanzi un veteran din ăsta decât cu speranța că citește cineva care n-a auzit de el, pentru că celor care îl cunosc nu ai ce să le spui (în afară, poate, de un rictus și un scuzați!). Chiar mi se pare ludic să-mi aduc tributul pentru al doilea japonez din lista preferaților mei, după Haruki Murakami.

 

Primul lucru pe care l-am citit despre Krush când m-am apucat să îl cercetez a fost că a părăsit yakuza în momentul în care a găsit acasă degetului unui prieten înfășurat într-o bucățică de hârtie. Eu știind producțiile lui atmosferice, trip-hop, hip-hop, sample-uri de jazz și soul - mă întrebam unde e zgomotul interior pe care l-ar avea unul care a fost bătăuș și/sau șmecheraș? Ciudățel popor. Ei, el a fost printre primii artiști de hip-hop din Japonia, asumându-și decizia să facă pasul de a deveni DJ după ce a văzut nu-știu-ce-film cu gagică-sa, prin anii `80. Wiki zice că ar fi fost ”Wild Style”. Cele mai bune decizii pe care le-am luat eu vreodată au fost concluzii ale unor gânduri pripite, influențate foarte puternic de o trăire spontană, așa că am vibrat cu metoda pragmatică și rapidă a lui Ishii, care nu a frecat-o ani de zile cu întrebări existențiale și a cucerit public de pe toate continentele fără să o ardă aiurea cu drame de artist. A așezat sunete molcome în ordinea corectă, a dozat cu succes (uneori chiar și dacă disproporționat) diverse tonalități vocale beat-urilor pe care le genera, iar per total, Krush sună ca o călătorie prin tine. Când s-a apucat de muzică, avangarda lui rivaliza cu rap-ul american și influența acestuia tot mai răsfrântă - în timp ce el propunea o rețetă nouă de combinație experimentală pe altfel de suport.

Ce-mi place la Krush e aerul ăla atât de simplu și curat, e o muzică pe care aș asculta-o cu toată relaxarea oriunde și cu oricine, are uneori un optimism brut și relaxant, uneori e fucking spooky, alteori poate deveni terifiant de realist, iar dacă ești într-o etapă de introspecție, Krush e terapeutic. Are aceleași efecte bune asupra mea ca unele piese de la Amon Tobin sau chiar și Bonobo, dacă extind un pic. Mai admir și valențele de mistic pe care habar nu am dacă le cultivă el sau le degajă efectul stilului de muzică. Cred că șlefuirea japonezilor și stilul lor teribil de minimalist contribuie la conturul frumos și blând pe care îl are muzica lui. Nu e nimic încărcat sau dizgrațios în piesele sale și e la fel de câștigător și când ești singur, și când ești cu lume. Eu nu pot să ascult multe piese decât singură, valabil și pentru discografii întregi - Krush e una din excepții, dar poate pentru că l-am împărțit cu oameni foarte dragi.

 

Krush nu  bifează căsuța ”artist mare pe afară de care să nu fi auzit nimeni la noi”. Nici măcar nu se înscrie în categoria aia de artiști cunoscuți prin alte țări, dar față de care să aibă poate doar 10 români rătăciți vreun sentiment mai puternic, adică 9 - în afară de mine. Krush a influențat pe puțin două generații din România și cu certitudine și mulți artiști - cel puțin în muzică știu sigur că a motivat pe creativitate diverși MC, DJ și producători. Are genul ăla de afterglow care îți ajustează spectrul prin care asculți ulterior orice gen de piesă. ”Zen” e un album de căpătâi pentru mine, pe care l-am reascultat zilele astea și plutește în jurul meu. Aud Krush de la oameni de ici și colo, primesc câte un mesaj cu un link și o fază din alea - ”mai știi?”, iar apoi am numărat că săptămâna asta am avut trei după-amieze frumoase, și toate cu el. Cred că va trebui să îl prezint curând și pe Cam, pe care l-am prins în zbor cam în aceeași perioadă. Cred că va trebui să termin acum de stat la calculator și să mă duc să strănut afară de la pufii ăștia din copaci, cu Krush în urechi și o relaxare retardă pe chip, fără niciun gând care să mă bruieze. Zen.

Citește mai multe Dela Sora Treișpe.