dela Sora Treișpe: Mala

 

Mark Lawrence este probabil un bătrân înțelept și foarte senzorial încarnat într-un trup jumătate britanic, jumătate jamaican, copt ca pe la vreo 30 ani și care locuiește în suburbia londoneză Norwood. Înțelege combinații de frecvențe și anticipează reacțiile oamenilor la ritmul lor. Tipul s-a prins prin liceu că e simpatic că a crescut cu muzica părinților, care a variat de la Michael Jackson la Prince, dar îl ademenește junge-ul destul de intens. S-a apropiat cumințel de noțiunea de bass și cobora la subsolul locuinței pentru a-și surprinde părinții cu aprofundarea acestei noțiuni muzicale. A crescut în nucleul de unde a pornit, practic, un curent de muzică, alături de alți artiști care au contribuit la aprinderea genului și la întreținerea zonei de creație, dintre care trei fac parte din DMZ (colectivul responsabil de petrecerile cu același nume).
 

Nu insist să reiau că e considerat unul din cei mai proeminenți și relevanți producători de muzică (încadrat, fără intenția sa, în dubstep, deși se aventurează intens prin dub, trip-hop și downtempo și a declarat că genul său este fix ”digital mystikz” - în interviul Havana Cultura). Nu vreau să îi enumăr release-urile, colaborările, nici nu vreau să laud repetitiv că nu a făcut niciun compromis artistic și a rămas exact în zona sa de sunet. Atât producțiile proprii, cât și fructul colaborării cu discretul Coki (alături de care formează duo-ul Digital Mystikz) sunt pietre de hotar. Probabil pentru că a avut o influență relevantă, Red Bull Music Academy a contribuit la consolidarea poziției sale.

 

Mala rupe la fiecare gig cu pregătirea foarte riguroasă a dialogului cu publicul. Privirile sale se opresc spre mulțime în timp ce schimbă câte un vinil cu o mână și cu cealaltă își trage căștile pe urechi. M-am întrebat cum face asta cu atâta naturalețe, atâta timp cât e parțial surd și s-a născut cu urechea stângă nefuncțională. Dacă deschide cu o declarație inspirată de mângâiere gen Barrington Levy - The vibes is right (da, aia din 1985), ajunge să întrețină o încălzire atât de confortabil progresivă cu oamenii încât îi deschide pentru a primi bass-drop-ul cu succes. Se țipă mereu la Anti War Dub, am văzut nu știu câte live-uri și am căutat special să îmi confirm că e declick-ul cel mai puternic din tot show-ul e pe piesa aia. Delirul se alimentează din măsuri și structuri deloc pretențioase sau complicate. Trântește și Alicia când ți-e lumea mai dragă, direct peste inimă, iar sângele se coagulează în creier să formeze un nou sentiment: această recunoștință sufocată de iubire pentru muzica sa, venită dintr-o realitate paralelă în care suntem cu toții note muzicale.

Nu și-a imaginat niciodată să facă altceva decât muzică, iar pentru el e o realitate imediată să exprime undele sonore pe care le gândește. Cât a fost la un festival din Croația, povestea într-un interviu pentru Bturn TV cum nu își promovează artificial producțiile și i s-ar părea absurd să se pună să construiască ceva care să placă tuturor. Nu crede că dacă face o piesă, toată lumea trebuie să o asculte și să îl urmeze și să vorbească despre asta. Știe clar că atinge numai anumiți oameni programați ca afinități să primească asta. Până la urmă, dacă ai scrie într-un jurnal, ai vrea să faci public tuturor pagina cea mai intimă? De aceea, el o scrie și o lasă ”la îndemână”, fără să împingă nimic nicăieri. Discreția aceasta i-a fundamentat o creștere organică în comunitatea din care face parte și onoarea de a fi considera onest inclusiv în activitatea sa de a conduce propriul label, DEEP MEDi Musik (de unde va ieși proiectul-minune A/T/O/S, despre care abia aștept să scriu prin martie, când le va apărea release-ul). Și învață foarte multe de la publicul tânăr - puștii îi reamintesc că niciodată nu poți fi convins de certitudinea adevărurilor în care crezi.

 

O zi obișnuită pentru Mala înseamnă să iasă pe ușă în compania vinilurilor sale. De exemplu, tipul coboară din avion, sunt minus 22 grade, blugii îi devin rigizi pe picioare, intră în club, pune mâna pe microfon, dă drumul la un duș de bași, dar șoptește gentil ”listen”. Oprește sunetul, ridică o mână sus cu un vinil DMZ între degete și apoi aruncă avalanșa. Oamenii, toți tunați în exact același spirit, se conectează cu vibrația. Succes total. Asta caută Mala, asta face, nimic mai mult, nimic mai puțin decât un exercițiu de comunicare vibrațional.

 

Subiectul mi-a picat atât de greu pe conștiință pentru că face parte din gașca aia care a INVENTAT și ÎNTREȚINUT ideea de party (curent) de dubstep, adică au scris istorie. Prima aniversare DMZ a implicat o coadă de 600 persoane, moment considerat crucial în crearea scenei de evenimente de profil. Între timp, dubstepul a fost efectiv mânărit prin diverse mutații și influențe și o mie de țigănii, dar el de fapt, la nivel de adevăr, a plecat de la ăștia și oameni ca ei. Eu când am ascultat prima oară Caspa în liceu, m-am rugat să nu apară niște viciați care să ponegrească direcția asta de muzică, să o lase așa și să inventeze un gen nou. Din nefericire, fix asta cred s-a întâmplat. Acum e dificil să descoperi noi piese reușite de dubstep, pentru că a început să fundamenteze hituri belite de radio și ca atare, s-a vulgarizat, în sensul ”latin” al cuvântului. Dacă abia acum descoperi dubstep-ul și nu ai ABC-ul genului, nu îl percepi prin artiștii care trăiesc pentru a-l livra, ci prin ăia care îl livrează ca să trăiască. Totuși, s-a putut ajunge aici pentru că Mary Anne Hobbs, al cărei sprijin a plusat la popularitatea muzicii dubstep, a descoperit genul tocmai la DMZ. Aveau ca slogan ”come meditate on bass weight”. Asta vă urez și vouă și vă rog să mă luați în serios. Chiar dacă sunteți din garda veche și vi se pare răsuflat să pici după Mala din nou în 2013, chiar dacă nu ați auzit în viața voastră de el. Dacă nu îți mai ajunge o viață de om să asculți toată muzica ce există astăzi, tot aș acorda pentru Digital Mystikz măcar un an din tinerețea mea și mă bucur că pe Mala l-am prins în România pe sunet foarte bun, urmat la o săptămână de Skream, SGT Pokes și noul alintat al trap-ului, Baauer.