dela Sora Treişpe: Boards of Canada

Am ieșit din casă cu Reach For The Dead în urechi și am privit spre cer, înspre dreapta, apoi spre stânga. La amiază era ședința de nori pe care o așteptam de ieri să-mi răcorească audițiile pe parcursul cărora foxterrierul meu botează fiecare stâlp spre Cișmigiu și înapoi. Niște ciori se amestecau prin vânt și aveam senzația că e la fel de posibil să vină sfârșitul lumii sau să oprească în fața mea caleașca de dovleac a Cenușăresei.

Iubesc orice compoziție sonoră care reușește să emancipeze sinele atât de puternic, încât eliberează de orice constrângere din rutina gândirii. Boards of Canada este un sound care te face să te simți liber, al nimănui și numai al tău. Exercițiul lor de regresie spre interior, pe care sunt convinsă că și ei știu că îl face fiecare ascultător, are efecte prelungi ca un ecou într-o catedrală. Tomorrow's Harvest e un album foarte serios, în care atmosfericul se îmbină cu prea puțin experimental și o urmă pală de IDM, mai ales dacă piesa care apasă cel mai greu se cheamă Split Your Infinities.

Mistici, dar nu religioși, frații de la BoC reflectă ungherele conștiinței de sine cu ajutorul analogului la fel cum se folosea Dostoievski de penitență. Se abțin de la orice fel de artificiu stilistic pentru a deznoda toate frânghiile coolismului care sugrumă producțiile muzicale contemporane, fără să mai fie de mult un proiect obscur. Tomorrow's Harvest nu e decât afundarea lor în nihilism și darkăreală, așa cum a arătat unul din rarele interviuri cu ei din The Guardian. Probabil ăsta e efectul pe care îl au pădurile din Scoția, hardware-ul decrepit și sound-ul vintage asupra zonei din creier care generează creativitatea muzicală. Te descuamează ca să vezi că de fapt adevărul are loc când ești în fundul gol, singur în frig. În ideea asta, mi se pare atât de potrivit că au făcut live streaming pentru lansarea și ascultarea albumului din deșertul californian, undeva la un waterpark părăsit (Lake Dolores) și că au recomandat cartea Muzicofilia de Oliver Sacks în interviul citat mai sus, unde explică structura de palindrom pe care o are albumul, influența științei și a matematicii asupra mesajelor pe care le încifrează în discursul lor și atitudinea față de fragilitatea societății.

Albumul lor nu e un material discografic ușor, chiar dacă pare relaxant, pentru că păstrează atitudinea lor misterioasă, sound-ul cinematic, tăria frazeologiei pro-izolare și un discret ton cinic care intervine exact atunci când ai senzația că visezi ceea ce auzi. Totuși, este cel mai profund și tăios discurs muzical care m-a alinat de multe luni încoace: ăsta este și motivul pentru care l-am lăsat să se decanteze înainte să îl violez cu niște descrieri neautorizate, dar la fel de necesare pentru mine ca un mileu, la țară, peste televizor.