dela Sora Treişpe: DJ Cam

2008, termin liceul. Colegul meu de bancă e aproape medic la ora actuală. Eu sunt aproape nimic. Atunci eram aproape cei mai buni tovarăși din lume. E vară și e dimineață, s-au ivit zorii zilei de după bal. Colegu’ a tăcut chitic toată seara și sigur avusese ceva trip prost, numai că a avut inspirația să nu plece prea devreme acasă, ca și mine. Toate trenele tuturor rochițelor se retrăseseră spre casă în taxiuri mult mai împuțite decât limuzinele în care ajunseseră în prealabil la petrecere, sacourile băieților se odihneau pe umeri de domnișoare, eu și colegu’ privim în zare și constatăm că am rămas noi doi și o peluză plină de gunoi. Ăsta mă ia pe sus și mă cară ca un barbar spre o bancă de lângă una din găurile de golf, iar eu mă prelingeam jumate pe jos, cu o mână din care atârna perechea mea incomodă de pantofi, în care rezistasem cu stoicism toată seara. Odată ajunși și tolăniți acolo, realizez că s-a terminat totul și că trebuie să ne purtăm ca niște oameni mari. E răcoare, umed și prea multă lumină frumoasă, în puternic și amuzant contrast cu rimel scurs și riduri la pantofi. Pe banca aia s-a concentrat energia acestei amintiri de care nici eu, nici colegu’ nu vom scăpa niciodată.

 

Când am ajuns acasă, m-am trântit pe fotoliu, eram singură în sufragerie, pantofii au curs în final din mână, și toată această prelungire emoțională a avut un soundtrack. DJ Cam a stat pe repeat multe ore, mi-a vegheat somnul și m-a trezit după un somn greu, în noua mea viață de adult.

 

Oare acest parizian (cam frumușel), care a încântat lumea largă cu hip-hop-ul său jazzy și abstract pe parcursul tuturor albumelor sale, își imaginează că există o fetiță în București care a făcut o obsesie pentru el de când era mititică, pe la 16-17 ani? Că a fost telepat(et)ic alături de ea în unul din momentele cheie ale vieții ei post-adolescență?

 

Cam sună a apus văzut de la un party mititel de pe un bloc unde atârnă lampioane și cutii de bere goale, a piele arsă de soare, a băieți cu păr vâlvoi, a picnic pe un deal cu un copac înțelept, a sex obsesiv și molcom pe terase cu saltele moi și baldachin improvizat din șaluri de bumbac, a flirt în metrou pe sub șepci și bretoane. Considerat un fel de revoluționar radical provenit din underground-ul hip-hop-ului, descendent pe linie de trip-hop și agățat în zbor de niște jazz bun-bun, Cam a îmbolnăvit cu beat-urile alea supersecsi oameni de pe toate meridianele.

 

Aș fi vrut să ascult Cam încă din 1994, când a scos Underground Vibes și eu aveam cinci ani. Aș fi vrut să mă fi născut odată cu el în 1973, aș fi vrut să cresc și eu alături de el și să mergem împreună la grădi, la școală, la liceu, eu și Laurent Daumail. Să fie Laurent mon ami cu care să rămân după bal! Tovarășul meu care să-mi dea muzică, în timp ce el scoate hibridul ăla al lui și umblă cu rapperi care-mi plac! Să văd eu cu ochii mei cum se inspiră din “transa hipnotică a culturii voodoo”, din dub și jazzulică, cum se reinventează, cum remixează Macy Gray, Korn, Air sau Miles Davis, Cypress Hill, Nas, Michael Jackson sau Serge Gainsbourg, cum face sunet pentru CSI: Miami, cum face sound design pentru Sephora, Cartier, Levi’s, Toyota sau Louis Vuitton, cum ia premiul de cel mai bun producător la UK Hip Hop Awards 2002, cum face muzică de film sau reclamă, cum este atât de mult prea cool! Să ne mutăm împreună la Los Angeles și să mergem la party-uri la care nu aș avea ce să caut altfel, să aud cum declară pentru un interviu cum a făcut un album “with experimentation and pleasure as the prime motivation”, să merg cu el în galeriile lui de artă preferată, și pascal vorbind, să ciocnim două ouă astăzi.