dela Sora Treişpe: Mount Kimbie

Ceva de groază, așa de rău te îmbolnăvesc cu armonii pe calapod de provocare și contraste între delicatețuri și brutalitate, cea din urmă ținută-n lesă cu vocișoare de catifea reiată.

 

Ăștia au fost asociați cu un termen șic aproape suprauzat, mai precis postdubstep. Nu e chiar așa simplu cu el, pentru că are valențe destul de ramificate, de la darkăreală până la ambiguitate de ritm și musai sound de deziluzie sincopată cu speranță, dar e un gen interesant care împacă mulți nostalgici dezgustați de ceea ce înseamnă dubstep din 2012 încoace (ca mine, ajunsă până în pragul vomei). Nu e însă foarte satisfăcător, pe cât e de seducător, pentru că frecvent te cam lasă cu ea în mână.

 

Mount Kimbie are-n urechile mele o influență destul de proemintentă de la alintatul de James Blake, cu care băieții sunt pretenari și cu care au făcut live-uri. Mi se pare o combinație destul de atractivă, mă întreb dacă ei își planifică să fie așa cooleri sau le reușește fără să-și propună. Cei doi londonezi au atras atenția de acum vreo cinci ani, când s-au apucat lejer ba să remixeze pe The XX (care daaaa, vin în Româniaaa, la Summer Well!!!), ba să scoată două EP-uri, să fie pupați în fund de mai toate publicațiile de profil și adulați inclusiv de fani ai IDM-ului. În 2010 continuă să fie deștepți și inovatori și își văd de filmul lor, recunoscând că muzica lor este rezultatul experimentării și nu al unei propuneri sau al unui motiv. O combinație binecuvântată a ieșit din electronica, sample-uri, înregistrări mai neobișnuite, instrumentație live și un comportament compozițional cinematic și aerisit. Atributele nominalizate în context cu muzica lor sunt preponderent laudative, și chiar sunt simpatici și în rest - vezi clipul ăla alcătuit din 8000 de fotografii (Before I Move Off). Spre deosebire de alți hipsteri aspiranți, băieții de la MK mi se par niște minivizionari total adorabili, iar acum ascult ultimul lor album, Cold Spring Fault Less Youth, proaspăt ieșit la Warp.

 

Admir atât de mult inițiativele muzicienilor pe care îi doare atât de flagrant la trei metri în spate și se lasă purtați de talentul lor real (atunci, când, desigur, acesta este oricum, dar nu absent), realizând un progres în terminologia genurilor muzicale și inovând constant, fără să legitimeze vreo țigănie împopoțonată doar ca să atragă atenția tuturor bălanilor care se excită la mizerii aruncate isteric în vreun laptop dezolant. Campos a și zis că inițial se chinuiau să-i imite pe alții și au eșuat atât de lamentabil, încât și-au descoperit tot farmecul. Asta-i șmecheria, să nu faci penibilități pentru succes, ci să lași ego-ul la o parte să iasă ceva frumos, botezat cu multă relaxare și creativitate.