dela Sora Treişpe: Paul Kalkbrenner

Mi-am prins cordonul de la palton în ușa de la mașină. O deschid, îl trag, dau să bag cheile în contact, le scap, le ridic, pornesc, nu pornește, înjur. După a doua încercare reușesc și aud o muzică necunoscută de pe un DVD plin cu achiziții noi. Mi se pare stranie, pentru că eu abia am terminat liceul și am scuturat capul să mă mai activez și mi se deschide gustul spre multă muzică. Totuși, ce e sound-ul ăsta ultra-electronic, cu o atmosferă paradoxal de organică? De ce mă gândesc la o orchestră transformată în unde industriale și de ce mă traversează de la un capăt la altul un sistem de oscilări de ritm? Am închis playerul. 

Sunt în pat, cu căștile băgate în laptop. Caut subtitrare în germană pentru Berlin Calling, pentru că se aude înfundat. Nici de văzut nu se vede prea bine, dar sunt prea curioasă. E foarte liniște în casă și mă conectez la bula mea cu filmul meu. Îmi place de prietena lui Ikarus. Îmi place că Ikarus e jucat de Paul. Parcă sunt cu ei acolo, un terț invizibil și omniprezent. Mi se pare previzibilă desfășurarea acțiunii în direcția Zbor deasupra unui cuib de cuci versus It`s All Gone Pete Tong, dar iubesc aerul de sentimentalism stângaci tipic nemțesc și transparența spre contemporan. Mi se pare iarăși stranie reacția pe care o am la coloana sonoră, și parcă îmi răsună ca o amintire dintr-un vis. Până la finalul filmului, mă pregăteam să-mi caut un low cost să zbor la Berlin, sperând ca primul om de care mă voi ciocni pe trecerea de pietoni să fie Paul (eventual cu iubita lui, care e româncă, și care la o zi după ce și-a scos propriul album, l-a luat de bărbat. Mă rog. M-aș fi mulțumit și cu iubita din film).

A doua zi, fac legătura între cele două momente. Din păcate, au urmat tipicele mele obsesii obositoare, în care indiferent de situație, prefer să ascult încontinuu niște piese, iar de cele mai multe ori țin să fie și în aceeași ordine. Pierd timp în care aș putea descoperi sunete noi pentru că nu mă pot despărți de cele vechi. Și cu mine și cu prietena mea Smaranda, cu care am împărtășit o fixație concomitentă spre techno, minimal și deep house. Ce vremuri!

Am fost o singură dată într-un club în care nu credeam că o să calc, pentru Paul. Am văzut niște mâini care nu mai amorțeau odată, suspendate anormal de mult în aer. Unii se înghesuiau în fața pupitrului și își strângeau degetele ca să îi arate inimioare în aer. Paul își plimba privirea din când în când în ochii celor din față și zâmbea cu entuziasm.

Tristețea mea s-a instalat cu următorul album al lui Kalkbrenner de după Berlin Calling. Mi s-a părut o reciclare grăbită a precedentului material și m-am smiorcăit în dreapta și-n stânga că nu e treabă cu el. Mi s-a făcut rușine că am gândit asta, pentru că e declarat că albumul se adresează fix tripului ăstuia nostalgic sau old school și că nu a vrut să reinventeze nimeni apa caldă pe el. Asta nu înseamnă că nu l-am ascultat cap coadă, de mai multe ori. Iar ce am tras cu urechea la Guten Tag sună bine, dar nimic n-o să se compare vreodată (pentru mine) cu piese ca Azure.

Azure are un șpil cinematic atât de pronunțat, încât mă poartă cu imaginația turată la maxim în tot felul de peisaje care mai de care. Pur și simplu îmi alcătuiește cadre vizuale în minte, în care de cele mai multe ori sunt singură, călătorind cu gândul și un corp astral în vagoane de metrou mâzgălite, pe dealuri golașe de toamnă sau prin holuri cu tencuială sărită - dar niciodată nu ajung undeva precis. Mă plimb cu inima ușoară și pomeții atârnați peste un zâmbet larg. Dacă am o zi mai sensibilă, mi se face pielea de găină și simt cum îmi răscolește stomacul, de fiecare dată de când o ascult, de ani de zile. Mereu aceeași senzație, total identică.

Alții se feelingesc de aportul lui Sascha Funke sau de vocalul lu` fra-su, Fritz Kalkbrenner, de pe piesa lor siropoasă. (Interesant e mai degrabă ce produce Fritz, și mai puțin ce cântă, deși mănânc rahat - prima oară când am ascultat piesa lui Facing the Sun, mi-au cântat păsărele deasupra capului). Cât despre piese de amor... mă bucur că am înțeles Wir werden sehen în limba în care e scrisă.

Nu am niciun chef să scriu date despre Paul, Berlin, techno, albume, discografie, label-uri, ascensiune, cu atât mai puțin cu cât omul ăsta începuse să își cultive geniul când eu învățam să fac la oliță. Manifestul ăsta e doar o emoție mică și sinceră pe care am tot ostracizat-o ca să nu par desuetă. Am vrut doar să chestionez de ce nu mai vorbește nimeni despre el, am vrut să dau o declarație scrisă a ecoului pe care îl are în fiecare primăvară în sinea mea și să reamintesc tuturor celor care îl îndrăgesc să asculte Gebrünn Gebrünn de fiecare dată când au senzația că li s-a petrecut ceva ce le schimbă viața - așa cum fac eu mereu.