dela Sora Treişpe: Pink Floyd de furtună

Am avut parte de cele mai corecte zile de primăvară din perioada recentă, din ce mi-am putut aminti despre ultimii ani. Furtuni, cărți și nostalgie au recreat contextul în care să mă regăsesc și muzical printre albumele mele preferate din toate vremurile. Un fel de back to basics. Se știe că sunt fan declarat Pink Floyd de pe la 11 ani și un pic, când nu înțelegeam absolut nimic din ce cântau ei, doar îmi plăcea cum sună melodic ce asculta tata singur în living, cu ușa închisă mai mereu. Pink Floyd e prima pasiune muzicală pe care am avut-o vreodată și cea mai persistentă în timp, manifestată ciclic de minim două ori pe an prin perioade în care devin ermetică la orice NU este Pink Floyd vreme de câteva zile, până spre maxim două săptămâni.

Pentru că am ascultat de foarte multe ori discografia lor cap - coadă și mi-am amintit și de Pink Floyd în roșu, puzzle-ul din texte al lui Michele Mari despre diverse etape pe care le-a experimentat formația (trecute în siguranță prin învăluirea în ficțiune a mărturiilor unor fani, prieteni, apropiați, martori), am hotărât să călătoresc atât de onest în timp încât să mă închid cu ei în jur, din nou. Probabil într-o zi o să descopăr sensul terapeutic al izolării cu albumele lor.

Până atunci, am decis că există niște piese extraordinare de care nu s-a vorbit suficient, nici cât să ajungă măcar la acei fani care știu doar The Wall și albumul cu vacile pe copertă. Mai mult: sunt niște bucăți extraordinare, total lipsite de lumesc și ca atare atemporale, pe care regret că nu le aud la radio. Am lăsat la o parte toate drafturile deschise în paralel și am decis că o să vă povestesc săptămâna asta pe îndelete ca o mătușă mioapă și astmatică despre cele mai tari piese neștiute de la Pink Floyd.

Prima poate fi Fearless, de pe albumul Meddle, din 1971. Este o piesă atât de curată, simplă și armonioasă, încât mă înfioară de la secunda zero până la final. Are puține versuri, o linie melodică mai clasică decât la manual și miroase pur și simplu a livezi și a bucurie.

You say the hill's too steep to climb. (climbing)
You say you'd like to see me try. (climbing)
You pick the place and I'll choose the time,
And I'll climb the hill in my own way, just wait a while for the right day

Roger Waters a lăsat deoparte chitara bas în favoarea celei acustice pentru Fearless. La început și la sfârșit se aude o înregistrare live a publicului de pe un stadion fredonând You`ll Never Walk Alone, care a devenit ulterior imnul clubului de fotbal Liverpool, fără să aibă vreo legătură cu preferințele lor în materia acestui sport, mai ales că Waters e suporter Arsenal. Deși n-a fost cântată niciodată live și nici lansată ca single în Marea Britanie, este considerată a fi un fel de hit underground al formației. Titlul este derivat dintr-un slang de fotbal al cuvântului awesome, care devenise un clișeu pe parcursul turneelor.

Tot albumul Meddle este interesant, a fost înregistrat în diverse studiouri hei-rup printre concerte în perioada ianuarie - august 1971, nicio piesă nu prea se leagă cu alta, iar fiecare e specială. Single-ul de pe el a fost One Of These Days, care e o piesă mult mai dură și mult mai dark, și asta doar prin instrumental. Are doar câteva cuvinte la un moment dat, pe care le auzi dacă ești foarte atent, One of these days I'm going to cut you into little pieces. Atât. Iar sound-ul așa stiff de chitară Gilmour l-a pus pe seama faptului că erau vechi corzile, iar tipul care trebuia să meargă să cumpere altele s-a cărat să petreacă timp cu gagică-sa.

A doua piesă mai puțin știută care mă leagănă este Come in Number 51, Your Time Is Up, o bucată psihedelico-atmosferică până la explozia de la final (vocală și instrumentală), de pe coloana sonoră de la Zabriskie Point, filmul omonim al lui Michelangelo Antonioni din 1970. De ce am nominalizat-o așa, când ea de fapt este o reînregistrare a precendentei Careful With That Axe, Eugene? Pentru că are plinătate și sens scoasă din atmosfera pinkfloydiană și introdusă în peisajul filmului și în coloana sonoră, care constituie al doilea album pe care îl recomand spre audiție.

A treia piesă și ultima din această rememorare deosebit de intimă este și cea mai cunoscută, cred, dintre ele: The Great Gig In The Sky, de pe The Dark Side Of The Moon, care mie mi se pare lejer un accident de geniu. Accident pentru că inginerul de album Alan Parsons a sugerat-o pe Clare Torry pentru vocalizele de pe piesă, după mai multe încercări eșuate de spoken word sau înregistrări cu astronauți de la NASA. Clare nu era mare fană Pink Floyd și nu a fost prea entuziasmată de propunere. A venit până la urmă și s-a mâțâit fără succes prin studio, dar într-un punct s-a prins că i-ar plăcea să vocifereze ca și când ar fi un instrument... și a ieșit cel mai tare monolog vocal din rock-ul progresiv, mai ales cu o femeie la voce. A, că Torry a intentat proces pentru drepturi de autor câțiva ani mai târziu, vom ignora acum, pentru că se crapă cerul din nou și ascultăm piesa și nu ne interesează mizeriile din industrie față în față cu cele mai intense manifestări de geniu. Aia e, sau vorba unui drag prieten, „aceasta este căprioara”.

Colecția dela Sora Treișpe