dela Sora Treişpe: Policlinic

În timp ce îmi plimbam foxterrier-ul și se suprapuneau în mintea mea păsăștiucile din Cișmigiu, dimineața devreme, peste ambulanțele de la Kogălniceanu, se cristaliza din ce în ce mai conturat în mintea mea senzația că am experimentat un episod muzical care mi-a reglat percepția și a așezat-o din nou la locul ei.

Este vorba despre proiectul Policlinic, o strategie muzicală centralizată în jurul sarcasmului personal al subiectului excentric din spatele lui. Policlinic a fost dintotdeauna defularea unui artist aflat între vârful negativ al axei de muzică (muntele inversat al diagramei undergroundului când vine vorba de ritm & măsuri) și absorbirea de către sistem al unui demers sonor. Atunci când ești deosebit de versatil și sensibil, probabil că nu poți supraviețui decât în prezența unui pol de direcție îndreptat spre opusul conjuncturii intime pe care o resimți. Astfel, Policlinic se prezintă ca un demers alternativ, dar suficient de personal încât să conțină o energie umană care atrage la dans și prezență senzorială.

Policlinic reflectă ecourile interioare ale unui colecționar și producător de muzică ajuns la maturitate, după reinventarea sa pe noi frecvențe. Alter-ego-ul precedent a lăsat un spațiu permeabil pentru sensibilitate și transparență, pentru fluiditate și intimitate. IDM, techno, drone și un bass cuminte. A, și ceva ce el numește hipstep. Copilul care asculta Boards of Canada și Biosphere a crescut și face petrecere. Compoziție echilibrată, releveu muzical, apogeu structural. Policlinic există de mulți ani, dar a avut lansarea oficială pe 19 noiembrie 2011, odată cu performance-ul Jamie Woon în România, la Atelierul de Producție. Policlinic a mai urcat la pupitru pe lângă Africa Hi Tech sau la The Mission Dance Weekend și va continua în 2013 plimbarea între electro, minimal tech, IDM și techno. Autorul este un om care a rupt de mic pisica-n două cu muzică obscură în paralel cu literatura rusă și apoi s-a aventurat prin ficțiunea lui Palahniuk și SF-ul lui Philip K. Dick, respirând în paralel niște sensibilități muzicale întunecate și ademenitoare.

Aseară l-am auzit la Modern, în cadrul unui eveniment Origami Sound (OS Spotlight #2 cu Mickey Pearce, Dan Habarnam și Policlinic), și mi-a resuscitat intensa și strania aventură cu zona asta segregată și excentrică de house, techno și whatever else is building that freaking sound. Dacă aș fi copilărit la Berlin, sigur aș fi avut o perspectivă diferită asupra muzicii, dar fiind din Brăila sunt mulțumită chiar și cu ce a ieșit. Affair-ul meu tot mai recurent, izolat și inexplicabil cu niște frecvențe muzicale prietenoase doar cu cei inițiați este chinuitor ca un virus care ocazional se retrage în sistemul nervos și se manifestă numai atunci când imunitatea e la pământ. Policlinic a tot pătruns ca proiect obscur scena de petreceri, cu timiditatea feciorelnică a unei adolescente din epoca victoriană, care se transformă într-o țață amatoare de vibrații puternice odată ce se așterne seara.

Am niște motive foarte puternice pentru care cred că din toată învălmășeala de la Policlinic cel mai câștigat este hipotalamusul, pentru că muzica aia programată în ordinea în care o primești te face să cobori la nivelul cel mai adânc al instinctului, acționând asupra metabolismului, care arde frecvențe muzicale ca pe artificii. O seară cu o oră de Policlinic poate să te ducă chiar și spre o călătorie în jurul axei proprii.

Pentru cei care s-au nimerit cu prezență mai ridicată pe la astfel de evenimente țin să amintesc și warm-up-ul de la Legowelt, care a început cu inconfundabilul imn -tip- jubileu semnat Lusine: Two Dots (How irresponsible, when it becomes a triangle). Și când zic jubileu, mă refer la definiția secundară, și anume cântec al populației de culoare din S.U.A. caracterizat prin referiri la un viitor fericit, liber.

Origami Sound este, pe lângă label și chestii super pretențioase și avansate, o serie de petreceri care justifică franchețea unei anumite categorii de evenimente din București. Cu alte vorbe, alină faptul că nu ai prestațiile dintr-o capitală occidentală cu cele mai blânde doftorii. Tot ce am auzit aseară a fost o halucinație plăcută pentru urechi și mi-a amintit de o glumiță inocentă a unei prietene care povestea despre un week-end de muzică superintensă: „frate, m-am așezat în mașină, eram singură, și totul fusese atât de intens, încât pur și simplu mi s-a întâmplat să am un afurisit de orgasm”.

Policlinic este proiectul secundar al artistului Gojira. Acum trei ani, creatorul acestor două personalități artistice suna fix așa. Între timp o bifurcare strategică a făcut ca background-ul nostalgic să se transforme în madlenele lui Proust. Ca o zgândărire a unei coji de la o zgârietură din adolescență, care nu numai că nu se vindecă, dar devine din ce în ce mai adâncă.

Mix-ul musai.