dela Sora Treişpe: Şamanul mut

Este vorba despre Bogdan Simion, pe care unii dintre voi deja îl cunosc drept Cobzarul. Spectacolul se numește Șamanul Mut, durează mai puțin de o oră și e construit cu ajutorul prezenței a încă trei muzicieni.

Mai aglomerată decât se aștepta oricine, sala clubului Control a răsunat cu fidelitate pentru toate instrumentele implicate, după un mini-discurs de introducere. Bogdan e îmbrăcat ca un muzicant medieval, inclusiv mânjit corect în jurul ochilor. De unde la început publicul stă cuminte și curios, spre jumătatea spectacolului participă cu mici intervenții, comentarii șușotite care fac ecou, aplauze, chiote și o paletă inedită de icnete (cel puțin în jurul meu).

Prima intervenție îi aparține lui Adrian, care este din Republica Moldova și plasează vioara în prim-plan pe orientare armenească. Lista invitaților continuă cu o prezență cel puțin deosebită: Amir Heidarkhodaee, din Iran, care a cântat ceva foarte vechi și foarte persan, și care a prins muzici de prin India și Pakistan, după cum mi-a relatat ulterior Bogdan. Pentru a puncta și nota țigănească, Bălașa, pe care trebuie că vi-l amintiți din proiectele sale anterioare din rolul de percuționist, și-a dezlănțuit bătăile cu o vână hipnotică.

Și dacă vorbim de țigănesc, Bogdan a intervenit punctual cu niște snippet-uri de articole de știri și discurs politic - atunci s-a prins lumea, cred, că e vorba de un performance polisemantic, un spectacol de muzici de tradiție orală, dar cu input dramatic și politic suficient cât să contureze un mesaj substanțial. Care îl izolează minunat pe Bogdan în contextul în care se află.

Bogdan s-a trezit că de ceva vreme tot ar vrea să facă un spectacol. Ca multe lucruri grozave, și acesta s-a petrecut spontan: a fost necesar un brânci de la un prieten ca să știe că în șase zile trebuie să urce pe scenă. A durat alte cinci să pună la punct totul. Câte o zi de repetiție cu fiecare muzician. Pe viitor vrea să îi aducă pe toți la un loc în paralel, deocamdată s-a rezumat la a-i avea alăturea pe rând, în română, persană și aromână. Practic, Șamanul Mut traversează sute de ani de tradiție muzicală, dintre care publicul larg să zic că a percutat la auzul Mă uitai spre răsărit sau al altor versuri mai familiare. Mă uitai spre răsărit a revenit în atenție și odată cu piesa lui Danaga, care a folosit un sample din cântecul Mariei Lătărețu. Lumea pare să fi uitat că această bucată lirică din zona Gorjului este definiția Unesco World Heritage pentru doina din Europa de Est. Cert este că dacă nu ai un minim de informații sau măcar interes pentru folclor, te poți simți la acest performance ca în fața oricărei alte nișe, chit că este vorba de coloana vertebrală a poporului din care faci parte.

De ce șamanul mut? Pentru că muzica (în mod specific cea tradițională) este strict ritualică, pretutindeni. Nu are un alt rol decât de a construi un basorelief în care să se regăsească transa pe care o generează realitatea vremii. Ca două oglinzi puse față în față. Reprezentantul este automat șamanul, în perspectiva lui Simion, iar el este mut pentru că „i se bagă pumnul în gură și se promovează muzici cu care el nu are legătură”. Vizualizând deasupra tuturor o formă de eliberare prin frecvențe, șamanul indică prin graiuri muzicale diverse forme de disidență.

Un spectacol format exclusiv cu instrumente străvechi a reușit să atragă curioși pe care îi auzeam mirându-se de experiența pe care au avut-o. L-am întrebat pe Bogdan ce părere are despre fluxul de influențe folclorice pe care îl gustă muzica noastră în momentul actual (remarcabil și în underground, și în mainstream), iar răspunsul său a fost că e bucuros de actualizarea acestora, dar ar fi încântat să vadă mai mult interes și pentru instrumente. Dar când l-am văzut pe Bogdan cum intră în transa acelor mii de versuri pe care le cântă de parcă jalea micului muzicant din secolul al XVIII-lea ar fi chiar a lui și a nimănui altcuiva, am renunțat să mă gândesc la această arzătoare polemică despre folclor și muzică și 2014.

„Şamanul mut vrea să exprime o trăire însufleţită, sălbatică, ce abia acum îşi găseşte esenţa. Ca un ecou, un urlet rece al stepelor ruseşti. Parcă auzi lentoarea orientală turco-grecească, deşi deseori improvizaţiile de vioară sau de tanbura-saz devin ameţitoare. Cobza temperează puţin muzica şi îi va da o bătrâneţe care o îndulceşte.”

Bogdan Simion este printre ultimii cobzari din România - se pare că la Institutul de Etnografie și Folclor următorul ca vârstă este trecut de 60 ani. Face parte din trupa Agurida și cântă alături de Loredana, e obsedat de tango și jazz-ul anilor `20, se trage dintr-o familie de economiști, iar epitaful pe care și l-ar imagina potrivit pentru când trece în dimensiunea următoare provine din Teleorman, secolul al XIX-lea: „N-am să trăiesc cât pământu', și oi muri când o vrea sfântu', mai trăiesc o zi două, și am să vă las lumea vouă”.

Spectacolul va reveni curând prin București, dar nu numai. Dacă vreți să îl cunoașteți mai bine pe Bogdan, puteți începe să vă potoliți curiozitățile cu articolul din Caietele SUB25. 

Caietele SUB25 #1 se găsesc în rețeaua Cărturești, inclusiv online, și-n librăriile Anthony Frost și Kyralina.