dela Sora Treişpe: St. Germain

Nu mai țin minte exact care a fost momentul când m-am prins că mi-ar plăcea să scriu despre muzică. Motivația era clară: trebuie să ajungă ce e mișto la cât mai multă lume. Îmi amintesc în schimb că cel mai puternic impuls l-am înregistrat când am ascultat prima oară Sure Thing de la parizianul St. Germain. A fost multe luni de zile piesa mea preferată. Aveam 16 ani și migram de la aventura cu jazz-ul spre medii mai actuale - St. Germain era exact ceea ce îmi trebuia: nu-jazz și ceva spre electronic, dar sub guvernarea instrumentalelor bogate. Mă gândeam atunci că o să vină o zi în care o să vreau neapărat să îl elogiez.

 

În clasa a 10-a, am trimis în dreapta și în stânga cele câteva piese pe care le downloadasem la calitate proastă via YouTube și le ascultam un an mai târziu pe repeat în mașină,  imediat după ce mi-am luat permisul și am reușit să ies să mă plimb seara la volan, pe unde apucam. Dacă nu ar fi natural să te plictisești de orice din când în când, probabil aș fi rămas foarte fixată: e greu să te detașezi de un sound atât de complex și totuși blând - mai regularizat decât trip-hop-ul, mai suav decât o bucată electronică și mai familiar decât jazz-ul, pentru că preia dintr-un Miles Davis un sample redirecționat pentru a fi mai accesibil. E o muzică plăcut de descoperit mai ales în adolescența târzie - am concluzionat alături de colegul meu de apartament: era „folderul ăla” de nu-jazz prețuit. Ce e spectaculos este să vezi după ani buni că ai ascultat preponderent unul dintre stâlpii care a generat un spectru original de muzică, așa cum e și cazul St. Germain, un vector teribil în diacronia atât de agitată a muzicii de după anii `90. Și ce mi se mai pare magic este că de cele mai multe ori, muzicienii mei preferați au ajuns să facă asta dintr-un unghi tare obscur, așa că fără să mă hazardez să afirm că arta stă numai în cotloane neașteptate, o să mă rezum să las să vorbească de la sine faptul că și pe ăsta îl pipăie fix pe șliț toată industria, demagogia și cinismul domeniului muzical internațional. Modest, afirmă totuși că el nu e muzician (via Discogs). El e bun cu un mouse la calculator. Ba chiar intenționa să se lase de muzică după Boulevard (primul său album), că simțea că face totul aiurea. În schimb, a continuat de atunci să colaboreze cu un trompetist, un saxofonist care completa și la flaut, un percuționist și un clăpar.

 

St. Germain este Ludovic Navarre, a nu se confunda cu binecunoscuta compilație Saint-Germain-des-Prés Café, deși are o piesă pe unul dintre volume. Tot Ludovic Navarre este și Deepside, și LN'S, Modus Vivendi, Sub System, Choice, Hexagone, Nuages și Soofle. Sigur mai are și alter ego-uri, că ar fi suspect să nu o ardă și undercover. Nu de alta, dar numele său chiar se trage de la faimosul personaj Saint Germain, contele francez omniprezent printre elitele secolelor 18 și … 19, de unde și interesul evident pentru ubicuitate. În termeni muzicali, am descoperit recent că trecutul lui a constat masiv în acid house și techno, pentru că nu am apucat să ascult ce a scos el când aveam eu - ăăă - trei sau patru ani... și nici nu am prins albumul lui semnat chiar cu numele propriu (From Detroit to Saint Germain), care cred că punctează nostalgia față de house, gen pe care l-a păstrat aproape, dar l-a mai periat un pic pe primul său album, Boulevard, din `95. La un an după al doilea album, în 2000, scoate Tourist, care continuă direcția mai jazzy, făcând un pas mititel în spate cu deep house-ul. Mi se pare delicios cum poate să atașeze și o atmosferă de dub (de exemplu, în Montego Bay Spleen de pe Tourist) cu toată lejeritatea și fără să își nege o clipă consistența, și ea atât de interesant etajată pe toate identitățile sale. Totuși, este știut drept pionierul french touch-ului din noua muzică electronică din Franța, catalogat drept un nume de referință internațional, iar Discogs îndrăznește să menționeze că fără el Daft Punk, Air sau Dimitri From Paris ar fi rămas la nivelul de party-uri mititele din Franța. Primul album este Record of the Year în Anglia și vinde peste 200,000 copii în vremea în care nu îi ciordea nimeni muzica de pe net cum am făcut eu când îmi ștergeam mucii cu mâneca în liceu.

 

Instrumentalele sale, de fapt tot ce samplează, creează un melanj frumos individualizat. O nimerește bine între jazz și blues și dub și sprijină totul pe electronica. Un cetățean cuminte dintr-o suburbie a Parisului... fericit la el în studio - așa mi-l și imaginam dinainte să citesc despre el. Sunt convinsă că nu e prea popular acest domn care s-a pregătit toată tinerețea pentru o carieră în sport, pe care nu a apucat să o înceapă din pricina unui accident. Asta l-a adus în punctul în care s-a apucat de muzică cu un prieten, obsedat să nu sune ca nimic altceva, dacă tot s-a apucat de-o treabă. Ce a reușit el să realizeze este să încetinească un pic BPM-ul de techno în favoarea combinațiilor un pic mai senzuale, creând astfel un nou pol pe axa New York/Chicago/Detroit: Parisul, așa cum a scris jurnalistul Philippe Barbot. Și unul mai neînsemnat, într-un PC prăfuit, mutat mai apoi într-o mașină mică cu semne de începător din București.

Mai multe Dela Sora Treișpe