”I don’t like distance between myself and anyone who is listening” - prima frază pe care o citesc dintr-un interviu recent cu Joshua Eustis, jumătatea rămasă din Telefon Tel Aviv care tocmai a prezentat un nou proiect sub alter-ego-ul Sons of Magdalene. Mă las un pic pe spate și îmi vin în minte nenumărate exemple de înfumurați care își resping fanii în diverse chipuri, într-un contrast cu afirmația asta. Identific o valoare neglijată, floare rară: respectul față de fani, un clișeu expirat pentru mulți dintre coolerii muzicanți apreciați azi. Telefon Tel Aviv, deși e (sau era?) un proiect de IDM, la bază, a purtat o amprentă umană și caldă.
Instinctiv m-a dus mâna în colecția de acasă, unde nu există riscuri, erori sau gafe, după litera T, de la Telefon Tel Aviv. M-am cocoloșit în suferință că proiectul este unul sortit dizolvării din cauza dispariției regretate a lui Charlie Cooper (în 2009), deși colegul său, Eustis, care a continuat să participe în diverse proiecte muzicale, afirma că se va ocupa full-time de TTA curând. Telefon Tel Aviv sau biți calzi și rotunzi acolo, la purtător.
Fără un motiv conștient, am preferat să o iau de la Immolate Yourself spre începuturi, poate pentru că acest album lansat în săptămâna în care s-a dus Cooper îmi sună a structură simplă care suscită ceva, orice, mai degrabă o dată decodată la receptor, fără să impresioneze neapărat cu cine știe ce brizbrizuri. Poate un material mai facil decât alte socoteli de la Telefon Tel Aviv, sau prea alunecos în alte derivate, Immolate Yourself mi se pare o captură pentru fani fideli. (Deși Helen Of Troy e destul de intensă, cu efectul de progresie exponențială din construcție și propunerea vocală delicată a lui Cooper. ”Having to get up there and sing Helen of Troy every night was a singular reexamination of grief and its power. I’d be crying by the end of it every night. And not because of what that song means or ‘oh fuck dude this song is so heavy dude whoa’ but that Charlie wrote the lyrics and sang the recording and I found myself missing him sharply while singing his lyrics.” – Eustis, din interviul publicat pe self-titled și citat mai sus.)
Revenind la fani: aceștia au de regulă o empatie care le permite să se afunde (subiectiv, ce-i drept) în metasensuri pe care un amator nu are cum să le cuprindă. Asta e singura explicație pentru care nici n-am clipit când m-am cufundat în I Made a Tree on the World, deși alții au desconsiderat această bucată atmosferică și finuță, la fel cum mi-a plăcut și You Are the Worst Thing in the World. Poate că Immolate Yourself este pur și simplu mai discret decât precedentele albume care par mai declarative. La piesa care dă și titlul albumului, există un remix destul de bolnav de la Miss Fitz și unul mai metodic de la Sascha Funke.
(Să ascultați și remixul la Apparat – Komponent).
Revenind: Map Of What Is Effortless, care se bate pe locul I în preferințele mele cu primul lor album, Fahrenheit Far Enough, este un album cu mult mai multe layere sonore, mai elaborat, mai sensibil și mai panoramat. Și cu niște infuzii lacrimogene adorabile tip I Lied sau Nothing Is Worth Losing That, apoi agitații ușor discotecofile, apoi pauze generoase de plutiri atmosferice ghidate de instrumente calde. Aș putea să merg într-atât de departe încât să declar că albumul ăsta merită ascultat cu ochii închiși, întins pe jos, inert. Mai nasol e la trezire, să ieși din balonașul ăla echilibrat, ermetic și diafan, înapoi între forme sonore neregulate, agresive și lipsite de inocență. Este adevărat, aici erau probabil înainte de perioada în care se mutaseră masiv pe analog, dar acesta e un proces de analiză care nu mă interesează. Tot muzica mea de consolare rămâne.
Fahrenheit Far Enough, curat și ingenuu ca un suflet de virgină, întoarce șurubelele alea finuțe de IDM glitchy peste fâlfâieli grațioase. Este cel mai potolit material al lor și ca atare unul de care te poți atașa foarte ușor. Life Is All About Taking Things In And Putting Things Out.
Clipiri de gene cu shoegaze, colaborări cu Nine Inch Nails, scurtcircuit, un duo unit de aprecierea muzicii „clasice inovative”, care a rămas subapreciat.
Eustis anunțase lansarea unui album sub un alter-ego, Sons of Magdalene. Acesta a apărut acum câteva zile, un gest privit cel mai probabil ca o metabolizare a pierderii nu numai a partenerului de proiect, ci și a tatălui – așa cum afirma Joshua nu demult. TTA mă lăsa mereu cu senzația că mai era ceva de spus, dar urmează pe proximul material. Caut printre unitățile cu iz ori industrial, ori dark de pe noul album, și găsesc alternativ piesuțe triste care aduc a muzică pe care vrei să o asculți singur în pădure noaptea, fie pseudohituțuri de club întunecat unde se reinterpretează sunete apuse. Îmi place. Deși nu e de regăsit nicăieri căldura aceea aproape vie din piesele cu sclipiri roșii de la Telefon Tel Aviv, o să se identifice mulți în structura scheletică a pieselor. Eu am privit această lansare cu recunoștință și mă bucur mult că încă mai am colțișorul unde e totul sigur și congruent între aparență și esență. Totuși, am un regret pe care nu pot să îl înțeleg, vizavi de dispariția unor străini (pe stilul Jim Morrison sau Kurt Cobain), care îmi umezește ochii de fiecare dată când mă gândesc, disperată, de ce mor oameni atât de talentați.