dela Sora Treişpe: The Cinematic Orchestra

Un tip pe care îl cheamă Jason Swinscoe a pus bazele The Cinematic Orchestra în 1999, deși el se apucase de muzică cu aproape zece ani mai devreme. Eu am aflat de formațiunea asta (care a numărat 11 muzicieni în fluctuațiile sale, printre care și un fost membru DJ Food) prin propagarea Ninja Tune, care e unul dintre label-urile mele preferate. Acum, orchestra e compusă din Jason Swinscoe, Phil France, Luke Flowers, Tom Chant, Nick Ramm și Stuart McCallum. Șmecheria la TCO constă în folosirea unor sample-uri ghidate de Swinscoe în mânuirea unui turntablist alături de performance-ul unui live band (contrabas, tobe, saxofon, pian, chitară).

 

Piesa mea cea mai dragă de la ei este To Build A Home, despre care am auzit, din nefericire, că s-ar apropia de Coldplay, dar am decis să ignor cu încăpățânare orice înțepătură, alături de ochi dați peste cap că e ”atât de comercială”. Ba nu, asta e pe locul doi, cel mai mult îmi place The Awakening Of A Woman, pentru că are un echilibru plăcut și o congruență sonoră extraordinară! Am reușit după o tură superficială de inspectat ce e aia critical thinking să mă scutur de împărțirea orbească și cel mai adesea nefondată a muzicii între comercial și necomercial, reușind să discern doar dacă îmi place sau nu cum sună. Și The Cinematic Orchestra sună safe, cald și plin. Sunt convinsă că am ajuns la zona asta de Ninja Tune pentru că am căutat pe la 14-15 ani să văd unde se poate întâlni delicatețea pe care o vizualizam în jazz (și el mai mult sau mai puțin contemporan) cu îndrăzneala muzicii electronice (și ea prinsă de picior în downtempo, mai ales). Cu toate că The Cinematic Orchestra ar fi fost mai pe gustul meu dacă aveau nițel trip-hop activat, intră foarte bine și așa, cu un sunet frumos panoramat și potrivit în clipe de limpezeală la creieri.

 

În 2001, au primit invitația de a face muzica pentru filmul mut ”Man With A Movie Camera” al lui Dziga Vertov, în ideea în care ar acompania live una din proiecțiile acestuia. Din această colaborare a rezultat nu numai o coloană sonoră gândită din start ca un concert live pentru un film mut, ci și un nou album care le-a asigurat o vizibilitate din ce în ce mai crescută. Ceea ce nu a fost rău deloc - dat fiind că o muzică precum a lor ar fi avut toate șansele să fie apreciată de maxim câteva sute de oameni din întreaga lume. Sigur că au făcut și un soundtrack pentru un film (pe care l-au cântat live cu London Metropolitan Orchestra și a luat și ceva premiu cu el), iar în 2011 s-au apucat să facă muzică pentru o serie de scurt-metraje de avangardă, colaborând cu mai mulți artiști, dintre care și austriacul Dorian Concept.

 

Dacă ar exista un așa-zis mainstream comercial alcătuit din zece orchestre din astea cinematice care să facă și muzică de film, cred că s-ar resorbi încetișor măcar parte din mizeriile care penetrează piața. E greu să rămâi total impenetrabil la un sound așa frumos, simplu și curat - trebuie doar să fii expus la el, să ai privilegiul de a nu fi invadat de zgomot prost nici în cabina de probă și nici la cârciumă, ar trebui să ai dreptul să deschizi vreun televizor când mergi în vizită la cineva care are așa ceva și să dai peste din ăștia. The Cinematic Orchestra nici nu contează dacă sunt sau nu spectaculoși, mai ales că pe mulți îi lasă rece asocierea de live cu samplare și turntablism, pur și simplu e bine că există, chiar dacă nu vei face o obsesie cu ei. Să fie bine ca să nu fie rău.

Mai multe dela Sora Treișpe.