dela Sora Treişpe: The Weeknd

Abel Tesfaye este de originie etiopiană, s-a născut în Ontario în zodia Vărsătorului pe 16 februarie 1990 și m-a redus ultimativ la tăcere anul trecut cu What You Need. Dar piesa asta e o capcană mistico-senzuală în care au picat probabil toți cei care l-au descoperit prin prisma ei. El de fapt e mult mai Mariah Carey sau ceva în genul ăsta.

Abel apelează și cu voce, și cu vers. Falsetto-ul lui flirtează excelent cu lenea de fundal, ocazionalele ecouri și, overall, ceața sonoră în care își învăluie piesele. Deși practică o tactică vocală apropiată de Thom Yorke, pur exemplu, Abel are vocea mult prea caldă pentru a fi luat la fel de în serios ca ante-numitul. Aparent, nu te-ai gândi că dacă l-ai trece în alt registru, ar fi direct un MC strălucit în hip-hop. Cântă despre droguri, petreceri, sex, dar într-un mod mâțâit care îl face să fie spre guilty pleasure mai degrabă decât spre mainstream strălucitor. În producția de R&B pentru piesele lui sunt incluse sample-uri din punk și rock alternativ. Are câteva piese din 2011 care sună trap-ish, dar într-un mod foarte soft și lasciv. Băiețelul acesta plângăcios schițează în piesele sale atmosfera de pe parcursul unei beții: amețeala, climaxul și afurisita de mahmureală. În alte cuvinte, asta a considerat și Paul MacInnes de la The Guardian despre unul din mixtape-urile sale.

The Weeknd a stat o vreme sub anonimat, dar acum are un label (XO) și se plimbă pe la festivalurile respectate din lume. De când a scris Drake pe twitter că The Weeknd e mișto, au aflat și alte câteva milioane de oameni despre existența sa.

"I might be 21 but I got memories to prove” - suspina tânărul acesta care - atenție - a fost cotat drept următorul talent după Michael Jackson (MTV a spus-o). Așa mititel cum e, pozează în ipostaza lipsită de perdea a loverului pasional, conștient că în ciuda vârstei, poate să hipnotizeze lejer cam tot ce prinde. Sper să nu ajungă să se apropie de Jamie Woon la miauneală, că nu e prea departe. E ciudat paradoxul: e alternativ (să ne înțelegem, pentru scena de R&B) într-o proporție echilibrată și fluctuantă, și dotat cu o decadență kitschoasă de anii `90, pentru care un public din ce în ce mai larg are apetență în zilele noastre.

Din cauză că e foarte dulceag, nu pot să îi ascult mai mult de 3-4 piese una după alta, mai ales că nu ascult în mod curent genul lui de muzică, ba chiar m-a plictisit încă din adolescență și o ocolesc. Sunt sigură că o să rupă pisica internațională în două, în maxim un an, dar mi-ar fi plăcut să fi apărut în Europa, ca să se dezvolte mai mult prin inovație și să nu preia reflexele muzicale de America de Nord. Dacă o să i se conecteze vreodată filmul cu vibrația europeană, e foarte posibil să devină mult mai interesant.

Până atunci, de ascultat melanjul dubios din Rolling Stone și The Birds (Part 1). Încă nu știu dacă mi se pare tare The Weeknd, sau dacă am avut un thrill de moment când am ascultat What You Need, dar am trecut peste greața pe care mi-o provoacă tremuratul vocii sale în mod obișnuit. Așa a alunecat el printre Frank Ocean și Tyler, The Creator la mine în playlist-ul de harneală. Acum că am terminat, mă întorc să închei săptămâna la fel cum am început-o: cu Brian Eno.

mai multe ”dela Sora Treișpe”.