Depresia la 16 ani

Nu pot să zic c-a fost un moment anume, a fost o chestie progresivă pe decursul a trei ani, să zic așa. Numai că văzând că am mai multe zile proaste decât zile bune, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Dar întotdeauna am avut un motiv: da, am avut o zi grea la școală; da, m-am certat cu părinții; da, m-am certat cu prietena. Și cred că prima oară când mi-am recunoscut că am o depresie a fost prin clasa a IX-a sau a X-a, deci vreo 2-3 ani mai târziu, când am început să mă documentez mai mult și mi-am dat seama că stai puțin, oamenii din jurul meu sunt mult mai fericiți deci clar e ceva în neregulă cu mine, nu..? Da, cu mine.

Primul episod depresiv serios

Cel mai serios, și cred c-a fost chiar primul, a fost într-o seară când deja începusem să merg la psiholog, deci știam c-am o problemă, numai c-am zis băi, sunt tristă, o să trec peste asta. Adică eram foarte optimistă. Și psiholoaga mea am avut noroc să fie o femeie excepțională, din prima m-am așezat pe canapeaua ei, am plâns bine și dup-aia am zis gata, mă rezolvă femeia asta. Numai că într-o seară stăteam la laptop, mă uitam pe YouTube, nu făceam nimic special și am intrat așa într-un șir de gânduri: aoleu, dar ce răi sunt oamenii, dar ce rea e lumea, dar ce rău e totul, dar noi, de fapt, de ce suntem aicea? Ca să supraviețuim, de asta stăm? Că doar trăiești, mai dai de-o boală, îți mai moare un părinte, dup-aia mori și tu, adică nu prea reușești să faci nimic. Dar eu, ce mă bucură pe mine? Eu de ce trăiesc? Și tot așa, până când am ajuns la concluzia că vreau să mor. Și în momentul ăla m-am panicat foarte tare, pentru că deși știam că sunt tristă și că am o ușoară depresie, niciodată nu mă gândisem la moarte până atunci. Și mă gândeam băi, sunt ok, am o depresie ușoară pentru că n-are legătură cu moartea. Și când m-am gândit la moarte am zis nasol, se întâmplă ceva nasol. Și m-am dus la mama care dormea și am zis, plângând: Salut, vreau să mor (râde). Și mama, din fericire, fiind medic și mai auzind de cazuri de genul ăsta, m-a luat ușor, a vorbit cu mine. Nu m-a convins, adică n-am zis ok, ai dreptate, viața e frumoasă, m-am liniștit. În continuare îmi doream să mor numai că nu mai eram panicată, nu mai eram speriată de gândul ăsta. Mă gândeam: băi, trebuie s-o rezolv.

Din fericire, sau din păcate, mama trecuse printr-un episod depresiv cu câteva luni înainte și luase Zoloft. Și a zis: am luat Zoloft, pe mine m-a ajutat foarte mult, hai că dacă mie mi-a făcut bine mergem la aceeași psihiatră la care am fost și eu și vedem dacă ți se potrivește și ție. Psihiatra mi-a dat un diagnostic foarte clar: Ah, ai personalitate borderline. Adică iei totul foarte agresiv. Când ești fericită, ești foarte fericită, când ești foarte tristă, ești îngrozitor de tristă. Plus că la vârsta asta... dăm Zoloft, se rezolvă, nicio problemă. Pe când psiholoaga mea mi-a zis: Nu, stai puțin, e doar vârsta, tu n-ai personalitate borderline, pentru că la 16-17 ani noi n-avem cum să-ți diagnosticăm asta pentru că ai niște dereglări hormonale ale vârstei. Și întotdeauna a fost un debate între psihiatră și psiholoagă: ce e, vârstă sau e o boală?

Depresie clar era. Dar de ce, nu se știa exact.

O familie, două depresii

Divorțaseră ai mei, eu și cu mama ne-am mutat în vreo două locuri. Ne-am mutat înainte la un apartament, dup-aia la o casă, adică a fost o perioadă de stres și de tristețe în familie. Numai că nu pot să zic că da, după ce-au divorțat ai mei clar mă simțeam mult mai rău, nu. Poate asta a influențat, dar nu pot să zic clar că asta a fost.

[La mama a fost] din cauza divorțului. După divorț, îți dai seama... mută-te cu copilul, cățelul, purcelul în altă parte. Din confortul de soțul plătește facturile, soțul se ocupă de schimbat becuri și-așa mai departe, fă tu totul singură și cu copil după tine. A avut o depresie din asta de la stres, de la tristețe, toate chestiile astea. Și, ea fiind medic, din prima a zis: uite, recunosc, am o problemă, mă duc la psihiatru. N-a stat la discuții, adică n-a avut o perioadă în care să zici că n-a știut ce să facă. Din prima s-a dus și-a rezolvat-o.

Nu cred că depresia mamei m-a afectat pe mine, cred că tot evenimentul m-a afectat pe mine. Pentru că da, într-adevăr, ea a fost cea care s-a dus să-și ia pastile, dar o aveam și pe bunica care plângea la mine, o aveam pe cealaltă bunică care îmi zicea hai să-i împăcăm pe ai tăi. Îl aveam pe tata care a început să bea prea mult. Bine, n-a avut o chestie serioasă, dar chiar îl vedeam că tu-tu-tu-tu-tu (face un gest de dat sticla pe gât). Deci toate chestiile astea m-au influențat, toate atitudinile tuturor m-au influențat, nu neapărat depresia ei. Că fiecare a gestionat diferit.

Depresia, pe scurt

Pentru mine depresia este o boală și simptomele ei sunt că pur și simplu nu mai ai chef de viață. Adică din toate punctele de vedere: nu mai ai chef nici să fii trist, nici să fii bucuros, nici să faci nimic, nici să te mai vezi cu oamenii pe care-i iubești, absolut nimic. Pur și simplu ai chef să zaci sau să mori. Adică eu cred că asta a fost o perioadă în care, pur și simplu, am zăcut. Am avut momente de fericire, am avut momente în care eram mai ok și nu mai simțeam atât de tare. Și-am avut momente în care, efectiv, stăteam și eram tristă sau așa, amorțită. Numai că, clar, simțeam că nu mai am chef. Nu mai am chef să fac nimic. Și la un moment dat ziceam păi dacă nu mai am chef să fac nimic, de ce mai trăiesc? Că-n fond, nu, trebuie să-mi trăiesc viața?!

După terapia cu psihologul și după toată experiența prin care-am trecut știu sigur că dac-o să mi se mai întâmple ceva de genul ăsta n-o să mai ajung în punctul în care am fost înainte. Adică o să știu, între punctul a și b, că mă duc pe o cale greșită. Apelez la psiholog, apelez la prieteni, la părinți, fac ceva ca să nu mai ajung în punctul b, care e the lowest of the low.

Internarea la spital

După ce am avut episodul cu vreau să mor și-am hotărât că vreau să iau tratament, psihiatra mi-a dat Zoloft și mi-a dat și Anxiar. Și-a zis Anxiarul îl iei doar dacă... e posibil, datorită Zoloftului, să ai niște... să simți că-ți bate inima foarte tare, sau că nu poți să respiri sau să-ți fie frică de ceva. În caz de ceva, ia Anxiar, ca să ai acolo de siguranță. Luasem o dată un Anxiar pentru că eram stresată și am simțit că nu are niciun efect asupra mea. Am zis că nu m-a ajutat cu nimic. Și peste vreo câteva săptămâni aveam o seară în care mă simțeam super nasol. Adică eram și tristă, eram și stresată și obosită și erau foarte multe adunate. Și-am zis ca dacă prima oară un Anxiar n-a mers, înseamnă că poate sunt eu mai mare, absorb prea repede, nu știu ce se-ntâmplă, hai să iau două. Și am luat două. A fost ca și cum m-aș fi îmbătat îngrozitor de tare. Efectiv nu mai țin minte nimic din punctul ăla. Blackout. E, și-aici am înțeles eu, vorbind și cu psiholoaga, că eu n-am vrut să mă sinucid. Numai c-având gândul ăla că vreau să mor, vreau să mor, în spatele minții mele, el s-a activat în momentul în care mi-am dat blackout-ul. Pentru că nu mai acționam eu, conștientul meu, era subconștientul care acționa pentru mine. Și dup-aia, pe lângă cele două am mai luat șaișpe pastile. N-a fost ceva voit, a fost ca la beție, când faci chestii la beție și-ți amintești a doua zi. Dar eu nu-mi amintesc.

Din fericire, mama era acasă. Și începusem să vorbesc incoerent și mama, era... stai puțin, noi n-avem alcool în casă și n-ai fost la bar de curând, ce-ai pățit, ce-ai făcut? Și eram a, n-am făcut nimic, nu, n-am pățit nimic. Și s-a prins, a zis băi, tu ai luat ceva. Și s-a uitat în sertarul cu medicamente și a văzut că din cutia aia lipseau 18 pastile. Și a sunat psihiatra, am mers la urgențe, nu puteau să-mi facă spălături stomacale pentru că deja se absorbise și mi-au dat nu știu ce perfuzii cu ceva ca să se curețe mai repede.

Și după acest episod, s-a luat ca și o tentativă de suicid, și a zis trebuie să te internăm, să fii sub supravegherea noastră, acolo ai și psiholog la îndemână, nu trebuie să mergi o dată pe săptămână, ne ai pe noi și ești într-un mediu în care poți să... Pentru că eu tot vorbisem cu psiholoaga și îi tot ziceam că aș vrea să plec, aș vrea să merg ori la munte, ori la mare, aș vrea, pur și simplu, să evadez o săptămână din mediul în care sunt acum. Și a zis: dacă tot voiai să evadezi, du-te la spital, e mult mai comod.

În primele zile, să zic primele două zile, uram locul. Era un spital foarte ok. Nu era Spitalul 9, nu era plin de nebuni să țipe oamenii pe-acolo să te sperie sau ceva, era ca un fel de pensiune. Erau bătrâni care mergeau acolo când nu puteau să doarmă, că erau triști, că nu știu ce. Și erau foarte mulți bătrâni și eu. Și în primele zile de-asta nu mi-a plăcut, pentru că nu știam cum să interacționez cu ei, nu știam ce să fac, mă simțeam ca un străin. Plus că toată lumea îmi zicea ești tânără, de ce să fii depresivă? ai toată viața înainte, de ce să fii depresivă? Și eram ceva de genul: scuze, nu știu (râde). Dar dup-aia am găsit numitorul comun și anume remy pe etalate. Și am făcut o gașcă și ne jucam în fiecare zi remy pe etalate și ne uitam la meciuri și la telenovele și stăteam pe-afară la țigări. Și a fost o săptămână și două zile, cât am stat, a fost foarte foarte fain pentru mine. Pentru că, într-adevăr, am evadat din mediul meu. Doar o dată a venit o prietenă la mine să-mi aducă o ciocolată, să mă vadă. Veneau părinții în fiecare zi ca să vadă ce mai fac. Dar în rest eram eu, singură, nici n-aveam net pe telefon, nici nu mai aveam minute, n-aveam cu cine să discut, stăteam cu babele, ne jucam niște remy, era chiar foarte foarte fain.

Depresia și oamenii din jur

Cunosc destul de multe persoane care suferă de depresie. De vârsta mea, cred că două sau trei. De vârsta lui mama, vreo 10. Sau poate de vărsta mea tind să cred că poate are și legătură cu faptul că la vârsta mea nu prea poți să zici da, sunt depresiv. Nu poți să-și dai seama dacă e din cauza vârstei, sau că te-ai despărțit cu prietenul, sau că te-ai certat cu părinții sau ce e asta, sau că e o depresie. În schimb, atunci când ești adult, parcă altfel recunoști aceste simptome.

Nu pot să zic că două persoane au avut exact aceeași problemă. Mi se pare că da, simptomele sunt foarte asemănătoare numai că fiecare se manifestă diferit. Sau fiecare simte diferit. Sau fiecare comunică diferit. Deci mi se pare că da, sunt persoane depresive, dar la alt nivel sau alt mod de a conștientiza. Totul e foarte diferit. Totul e unic.

Aș da niște abțibilduri: du-te la psiholog, du-te la psiholog, du-te la psiholog. Exact ca o boală, depresia este o boală: dacă ai ceva grav, ai o piatră la rinichi, n-o să stai acasă să te plângi de piatra la rinichi, o să te duci la doctor. Așa și cu depresia; de ce stai acasă? De ce ți-e rușine? De ce nu faci ceva? Du-te la psiholog, du-te la psihiatru, du-te la cineva. Ok, nu-ți permiți să mergi la psiholog, să zicem, sau ți-e rușine sau nu știi la cine să te duci. Pentru c-am mai întâlnit persoane care băi, m-am dus la unul, nu mi-a prea plăcut și după experiența asta că m-am dus de vreo două ori la el, am zis că poate nu e pentru mine și-acum nu știu la cine altcineva să mă duc. Înțeleg, ok, nu ți-ai găsit un psiholog care să ți se potrivească, du-te la mama, du-te la tata, du-te la un prieten. Oricine; dacă ți-e rușine să mergi la un cunoscut, du-te la un necunoscut. Găsești pe cineva, doar spune cuiva. Și din 10 oameni cu care o să vorbești, măcar unul o să se oprească și o să zică stai puțin, hai să vedem care-i faza.

Depresia printre adolescenți

Dac-ar fi să compar cu mama, care e o generație în spate, la mama totul era foarte clar. Deși poate nu era mai bine, dar era totul foarte clar: mergi la liceu, te duci la facultate, ți se dă un job, ai o casă, nu prea ai de ales. Poți să faci medicină sau poți să faci poli. E destul de simplu, ce-ți place. Și, în general, uniforma, ai o uniformă, îți pui codițele în chestiile alea albe urâte, totul e foarte clar. Acuma, stai așa: dacă ești prea slab, ești prea slab, dacă ești prea gras, aoleu, ești obeză, ești grasă, nu poți să mergi la plajă așa. Stai, la ce facultate vrei? Vrei la ASE? Dar tot prostul se duce la ASE. Stai, vrei la Poli? Dar e prea greu la Poli. Vrei să te machiezi? Păi doar curvele se machiază? A, nu te machiezi? Păi ce, ești o tocilară, cum nu te machiezi? Mi se pare că sunt atât de multe lucruri aruncate pentru adolescenți și la un moment dat, pur și simplu, te pierzi. Pur și simplu, aoleu, ce se întâmplă? Și normal că, având așa stres, stres, stres, presiune, presiune, presiune, la un moment dat nu mai, te pierzi tu pe tine și nu mai știi ce să faci. Normal că intri în gânduri dinastea: aoleu, mi-e din ce în ce mai greu, mi-e imposibil, o, ce greu e! Și normal că ajungi în stări dinastea.

Am avut o experiență cu o profesoară de la mine de la liceu. Care ea nu prea face oră. Era un opțional, nu era foarte relevant și am început să vorbim noi clasa, cu ea. Și totul a început de la faptul că avem bodyguarzi la poartă și nu putem să intrăm sau să ieșim fără un card sau fără să fim verificați. Și zice ea: păi trebuie, la câte prostii se aduc în școala asta, droguri și arme. Ea era foarte convinsă că se întâmplă foarte multe lucruri nașpa în școală. Și i-am zis că nu e așa de rău. Eu n-am văzut în viața mea pe cineva venind cu droguri sau cu alcool sau chestii de genul ăsta. Și a zis ea: nu, acum câțiva ani, înainte să se implementeze chestia asta cu bodygarzi, era un cuplu. Ea i-a descris niște rocărași. Care au vrut să fie dramatici, s-au dus în baia școlii, erau și puțini amețiți, sau au băut după, sau nu știu ce au făcut, și au luat Xanax, sau o chestie de genul ăsta care, în combinație cu alcoolul, nu e ok. Au luat câteva, i-a descoperit o profesoară, s-au dus la spital și dup-aia ea a zis așa, ușor în glumă, ușor amuzată: da, tipul era în liceu și a fost elevul meu și tot auzeam în colectiv - ce faci Pastilă, ai mai luat vreo pastilă?

Eu, efectiv, eram neagră la față. Cum adică ce faci, Pastilă? Îmi venea să sar la gâtul ei. Înțeleg că copiii erau răi, dar faptul că ea o zicea într-un mod așa: ce faci, Pastilă? Și noi în cancelarie spuneam: a, Pastilă a luat o notă bună. Și eu eram: cum adică în cancelarie ziceați așa ceva? Și m-am certat puțin cu ea și mi-a zis că în ziua de azi toată lumea e depresivă. Trebuie să înveți pentru test? A, gata, ești depresiv, nu mai vrei să mai înveți. Trebuie să te angajezi? A, ești depresiv și nu vrei să muncești. Și punea depresia ca pe o scuză pe care oamenii o bagă ca să nu facă ceva, pentru că sunt leneși. Ești depresiv, ești leneș. Și mă gândeam ok, noi suntem clasa a XII-a, sau eram, suntem adulți teoretic, avem 18 ani toți, nu ne influențează atât de tare ce zice ea. dar mă gândeam că femeia asta predă și la clasele de-a V-a și mai mici, adică copii mici care acum învață niște lucruri. Dacă s-ar duce și-ar zice hei, Pastilă la unul de clasa a V-a, ăla de clasa a V-a o să zică a, e ok să mă adresez unui depresiv cu hei, Pastilă. Cred că asta-i o mare problemă, că oamenii importanți, gen politicieni, profesori, chiar și doctori au niște chestii foarte învechite și foarte prost informate și dup-aia se duc mai departe și zic la tineri sau zic la alte persoane și transmit mesajul ăsta. Și cred că de asta, de foarte multe ori, auzi cazuri de adolescenți care se sinucid. Pentru că normal că dacă tu ești depresiv și-ți mai zice și profesorul hei, Pastilă, ce faci? și, eventual, părinții nu știu cum să te ajute, normal...

Depresia și curajul

Chiar acum vreo două săptămâni am avut o seară în care eram și foarte obosită și foarte stresată, plângeam și nu știu ce, numai că și în mometele alea eram ceva gen: în caz de orice, în caz că simt că nu mai pot, am numărul psiholoagei, e chiar aici, o sun imediat. Mama, e în camera cealaltă, mă duc la ea. Prietenul meu, din nou, la un telefon distanță, vine imediat. Mi-am creat niște resurse la care știu că pot să apelez oricând și asta e cel mai important. Așa cum dacă ai astm, ai imediat un spray la îndemână, așa și când ești depresiv, ai niște persoane sau niște lucruri care să te aducă pe o cale mai bună.

Mă surprinde într-un fel neplăcut să aud oameni care-mi spun: mamă ce curjoasă ești că vorbești despre asta. Sunt ceva gen: dac-ai fi avut o răceală, nu ți-ar fi fost rușine să te duci la cameră să zici da, mi-a curs nasul și am tușit. Nu ți-ar fi rușine să zici asta. Dac-ai avea cancer, o chestie mai gravă, tot nu ți-ar fi rușine. Într-adevăr, ar fi dureros pentru tine, dar nu ți-ar fi rușine s-o zici. Așa, cu depresia, asta e stigma pe care-am simțit-o eu: mamă ce curjoasă ești! Păi de ce sunt curajoasă? E o boală ca oricare alta, mi se pare normal să vorbesc despre asta. Și e o chestie, am observat-o la tata. Tata s-a deschis foarte mult față de mine de când cu episodul ăsta, pentru că înainte era clasicul tată serios care doar așa, sunt mândru de tine, foarte puțin, nu te iubesc, nu îmbrățisări, nu chestii de genul ăsta. Și după episodul ăsta a devenit foarte deschis. Și a trecut și el printr-o perioadă mai nașpa și am zis du-te la psiholog, du-te fă ceva, și tu ești medic, e culmea să nu faci ceva. Și mi-a zis că da, dacă n-ai fi trecut tu prin asta, probabil că nu-aș fi dus pentru că aveam senzația că psihologul și pastilele și toată chestia asta e pentru oamenii slabi. Dar acum, văzându-te pe tine și cunoscându-te pe tine și văzând că tu ai trecut prin asta îmi dau seama că nu e așa.

Ăsta-i singurul moment în care am zis da, clar, unii oameni gândesc foarte greșit din punctul ăsta de vedere. Și asta cred că mai mult, din nou - tata e doctor, și chiar nu e un om prost, adică e un om foarte inteligent. Nu cred că o face pentru că e ignorant. Cred că, pur și simplu, așa a fost obișnuit, așa a fost crescut, el ca și bărbat n-ar voie să meargă la psiholog sau n-are voie să fie deprimat.

***
Acest interviu a fost luat de Cinty Ionescu și face parte din proiectul Faţa ascunsă - o cercetare subiectivă asupra depresiei, un documentar interactiv despre depresie, cuprinzând interviuri cu 15 persoane de vârste și sexe diferite din București care au suferit sau suferă de depresie. 

Interviul a fost realizat în iunie 2015 și relatează întâmplări din prima parte a anul 2014. Monica nu a mai avut de atunci episoade depresive majore și duce o viață fericită.