Despre Sylvia Plath şi forţa fetelor triste

Empatizez usor cu dilemele sentimentale muiereşti sau misticismul creat în jurul morţilor tineri (vezi Kurt Cobain, Janis Joplin, Jimmy Hendrix etc.), iar asta m-a făcut să fiu intrigată de povestea autoarei. Iubirea neîmplinită i-a pus capac Sylviei, însă biata femeie era tarată încă din copilărie. Prima tentativă eşuată a fost când avea 20 de ani, tatăl ei murise, şi a luat un pumn de pastile, iar apoi s-a ascuns în beci pentru a nu fi găsită. Au urmat şi altele, însă cea care i-a adus faima a fost şi cea finală, la 30 de ani. A deschis geamurile, a pus de mâncare celor doi copii ai săi într-o cameră, apoi s-a închis în bucătărie. A izolat uşa cu bandă adezivă şi a dat drumul la gaz.

 

Am lăsat-o pe Sylvia la ieșirea din adolescenţă, fără prea multe regrete. Citisem încă o carte faină şi nimic mai mult. Abia anul ăsta am redescoperit-o.

 

Stăteam la Londra cu prietena mea din facultate, Maria. Ea punea punct unei relaţii de aproape cinci ani, ce credea că ştie cu certitudine nu mai era real, tristeţea se instalase, gândurile i se amestecau şi mişcau fulgerător prin minte, iar eu mi-am adus aminte de Plath şi de cartea ei. „Băăăi, trebuie neapărat să citeşti cartea asta, ţi-ar super plăcea. E scrisă de una care s-a omorât la 30 de ani. Gen e povestea ei. E nebună femeia. Marfă!”. Cam asta cred că mi-a fost, în linii mari, introducerea.
 

Maria mea este o fiinţă raţională, realistă şi dark. Nu vă imaginaţi o gotică brunetă şi tristă, îmbrăcată în vrăjitoare. E pur şi simplu o tipă cu o slăbiciune pentru tristeţe. Ea mi-a spus că zâmbetul se învaţă, pe când trist poţi să fii prin natura ta.
 

Timp de şase luni, cât a durat până a pus punct relaţiei, Maria simţea că tot ce trăieşte e un vis urât. Momentele de luciditate alternau cu cele de negare, cercul vicios nu înceta. Avea nevoie de un paravan şi o modalitate de externalizare, iar atunci când i-am spus de Sylvia, i-a plăcut ideea şi aşa a început periplul nostru prin lumea scriitoarei depresive.
 

Let me live, love and say it well in good sentences
 

Ce poate fi mai reconfortant, atunci când eşti deprimat, decât gândul că alţii au fost mai deprimaţi ca tine? Nu ştiu o singură persoană care să fi fost tristă şi să se fi simţit brusc bine de la un „ai răbdare, soarele va ieşi şi pe strada ta.” Plath avea mereu discuţii despre moarte cu buna ei amică, poeta Anne Sexton. Amândouă au ajuns să se sinucidă într-un final, dar asta nu înseamnă că nu şi-au alinat, în anumite momente, stările bolnăvicioase.
 

Pe măsură ce citea din Clopot, Maria găsea tot felul de citate ce parcă erau scrise pentru ea: I took a deep breath and listened to the old brag of my heart. I am, I am, I am sau If you expect nothing from anybody, you’re never disappointed.

„Tristeţea e a ta mereu,” mi-a spus Maria. „Iar momentele astea te definesc mai mult decât cele bucuroase. Tristeţea te determină să iei nişte decizii care te ajută să devii cine eşti în prezent. Simţi că exişti.” Cu ajutorul Sylviei, a reuşit să-şi exteriorizeze tristeţea. Înainte să o citească, Maria simţea că trăieşte o dramă care nu este a ei. După, a conştientizat că tristeţea îi aparţine, şi că nu e un lucru rău. 

Oamenii şi poveştile lor schimbă alţi oameni. Nu suntem, nici eu, nici Maria, de acord cu modul în care şi-a gestionat Sylvia Plath timpul pe acest pământ. Dar am putut să empatizăm, şi mai important, să-i folosim vorbele în favoarea şi pentru vindecarea noastră. Maria ştie. A găsit poezia Mad girl’s love song şi și-a tatuat pe coastă, lângă inimă, următoarele versuri: I shut my eyes and all the world drops dead/I lift my lids and all is born again. (I think I made you up inside my head.)

Pentru că fetele mai puţin vesele nu se dau bătute aşa uşor.

***
Fotografii din seria The Death of the Moth, inspirată de Sylvia Plath, a fotografei Nynewe (Michaela Knizova).