Diplomaţii de la bar

Îţi dă un sentiment de jenă să vezi o adolescentă beată la trei dimineaţa, singură într-un bar în care au rămas doar adulţi. Pe fundal era This is my worst favourite life de la Lera Lynn şi pentru acea adolescentă, care eram eu, cu o sticlă de apă în mână, ochii întredeschişi şi un zâmbet aproape fluid, restul oamenilor erau urâţi şi simţeam că mi-ar face o mare neplăcere să-l cunosc pe unul dintre ei. Nici nu mai ţineam minte când mi-au plecat prietenii şi nici nu mă gândeam la asta, dar eram tristă şi nu voiam să merg acasă.

Priveam, printre luminile slabe, cum barmanul spăla halbele de bere. Cineva m-a întrebat dacă mă simt ok, undeva în stânga mea, şi am făcut un efort de concentrare ca să deosebesc silueta individului de restul oamenilor. „Ai băut destulă apă?” Nu mai ţin minte cum i-am răspuns, dar ştiu că l-am făcut să râdă. Şi nici cum am început să vorbim nu mai ţin minte.

Mi-a povestit mai întâi de orientarea lui religioasă, de profesorii lui, iar eu îmi propteam coatele în mânere scaunului şi mă mobilizam ca să pot susţine discuţia. El era lucid şi rece, dar un spectacol, iar eu răspundeam fără să mă gândesc, dar spuneam numai adevărul. Mai veniseră vreo trei oameni ca să ne asculte vorbind, şi atunci încetasem să mă mai simt ca un stereotip jenant. Am aflat că crescusem amândoi în acelaşi oraş, stăteam în acelaşi cartier, dar cumva nu ne mai văzuserăm niciodată până atunci. Ca să spun drept, el arăta şi se comporta ca un străin, nu doar din altă ţară, ci şi din alt timp, dar cumva eram atât de asemănători. Nici n-am făcut cunoştinţă înainte să-i povestesc de ce aveam părul atât de scurt şi ce m-a făcut să-mi urăsc părinţii. M-a ascultat bine – şi el avea probleme mari cu ai lui. „La vârsta asta, mi-e şi ruşine.” L-am pupat pe obraz.

Ziua următoare, mă gândeam numai la întâlnirea noastră şi zâmbeam. Deja îmi imaginam cum urma să devenim cei mai buni prieteni, să ne întâlnim după şcoală ca să discutăm politică şi să bem ceai. Parcă după ce l-am cunoscut, s-a schimbat oraşul. Voiam să citesc cât mai multe cărţi şi să văd cât mai multe filme ca să-i povestesc totul, apoi să concurăm în cât de multe ştim. Toate ideile astea mă faceau atât de fericită; şi cel mai uimitor era că, în seara din urmă, aş fi putut să mă aşez pe alt scaun, să plec cu zece minute mai devreme sau cine ştie ce detaliu nesemnificativ – şi să nu-l mai întâlnesc.

Ne-am văzut din nou abia după o săptămână, în acelaşi loc. Eram deja în oraş şi i-am scris „am o criză existenţală, hai să vorbim despre asta”. Mi-a răspuns imediat, dar a întârziat o oră şi jumătate. Cât timp îl aşteptam, m-am întâlnit cu oamenii care ne ascultau vorbind data trecută; mi-au sărutat mâna şi mi-au povestit cum îşi asigură existenţa. Am vorbit despre muzică, am râs şi am băut bere, dar când a ajuns şi băiatul meu, atmosfera s-a schimbat brusc. M-a luat în braţe şi mi-a zis cât se bucură să mă vadă, dar era serios şi încruntat. Şi-a scos o ţigară. Stresul îl făcea să pară şi mai matur.

De data asta, am vorbit despre planuri mari. Eu îmi doream să renunţ la şcoală în orice fel posibil, fie homeschooling sau învăţământ la distanţă, ca să mă educ ca lumea înainte să plec din oraş. El mi-a zis că am un viitor strălucit şi că aş putea să fac absolut orice, dacă îmi găsesc mentorii potriviţi.

Şi că se mută în Anglia peste o săptămână.

Nu am ştiut cum să reacţionez. Până la urmă, era firesc ca oamenii ca el să nu se mulţumească cu puţin – el merita Anglia şi Anglia îl merita pe el. Dar deşi ne cunoşteam de atât de puţin timp, simţeam o singurătate profundă când mă gândeam la plecarea lui. Îmi petrecusem atât de mult timp gândindu-mă „care erau şansele să întâlnesc o persoană ca el?”, când peste o săptămână totul avea să arate ca şi cum el nici n-ar fi fost aici vreodată.

Discuţia noastră devenise vizibil trasă de păr – eu eram prea tristă ca să mă gândesc la altceva în afară de plecarea lui; el era plin de promisiuni, dar obosit. M-a rugat să-i scriu măcar o dată pe săptămână; chiar dacă nu spuneam nimic, să îi trimit măcar o poezie sau o melodie care-mi place. Am spus da. M-a pus să promit şi ne-am sărutat scurt.

Când am ajuns acasă, eram atât de tristă că nici nu plângeam. Mi-am amintit de o poveste pe care o scrisese o prietenă acum câţiva ani despre o fată care mergea la liceu în fiecare săptămână cu o carte diferită. Ea avea un coleg de clasă care îi zicea, aproape de fiecare dată, „Şi fratele meu a citit cartea asta!”, dar se repeta atât de mult că ea încetase să-l mai creadă. Totuşi, când a ajuns în clasa a douăsprezecea, fata l-a cunoscut pe fratele colegului ei şi a descoperit că spusese adevărul: tipul chiar citea aceleaşi cărţi pe care le citea şi ea şi erau incredibili de asemănători. S-au îndrăgostit imediat. Apoi urma o pagină plină de vorbărie, unde fata se mira cum a putut să nu-l întâlnească nici măcar o dată în cei patru ani de liceu, că ce bine că s-au cunoscut măcar acum acum şi tot soiul. Au hotărât să „recupereze” timpul pierdut şi să-şi petreacă zilele şi nopţile împreună, ba chiar au ales să meargă la aceeaşi facultate. Apoi, într-o zi oarecare, înainte ca toate astea să se întâmple, băiatul a murit într-un accident de maşină.

Întrebarea pe care prietena mea îşi dorea să o cristalizeze era, oare merită să îţi cunoşti „sufletul pereche” ca după să fiţi despărţiţi imediat, ori e mai bine să nu-l cunoşti deloc? De când tipul din bar a plecat în Anglia, m-am gândit mult la asta. Atunci aş fi răspuns că da, normal că merită, chiar şi pentru cinci minute. Acum, însă, îmi doresc să nu-l fi întâlnit niciodată. Toată lumea uită că oamenii sunt forţe atât de mari, şi cred că unele forţe, atât de strălucitoare şi potrivite, sunt menite să meargă în direcţii paralele în univers, pentru că reunite ar crea o coliziune prea mare. Iar eu am avut norocul să nu fiu martoră la explozie, pentru că a fost doar o săptămână.

Despre autoare: Are 17 ani şi e din Craiova. Îi plac cântecele agresive despre viaţa de noapte, deşi în prezent nu mai stă în oraş mai mult de ora 10. E o fană înrăită a Beatnicilor și o dată a visat că i-a scris o scrisoare de dragoste Greciei Antice. În viitor, i-ar plăcea să studieze filosofia şi filmul. 
***
Eseul personal face parte din cele înscrise în campania „In a Relationship”, un proiect al Fundației Friends For Friends împreună cu Avon România - Campania Respectului, care își propune să afle mai multe despre relațiile între adolescenții din România.