Doel, where the wild things live

Înghesuit între Portul Antwerp şi râul Scheldt, Doel e ultimul sat polder* rămas în Belgia. Din 2008, încoace, localnicii s-au trezit de multe ori, dimineţile, în faţa unei privelişti sumbre: casele vecine dărâmate de buldozere, transformate în grămezi de moloz, şi înlocuite, cu timpul, de porţiuni întinse de pământ gol, la dispoziţia buruienilor. Distrugerea completă a oraşului face parte din planul de lărgire a portului Antwerp, pus la cale de autorităţile locale şi încurajat de guvernul flamand. Din 2008, încoace, din ce în ce mai mulţi localnici şi-au strâns ce aveau şi s-au mutat în chirii scumpe în sate vecine. Din 900, câţi erau, au mai rămas mai puţin de 50, încăpăţânaţi să apere ce a mai rămas din Doel. Pe lângă ei, grupuri de squatteri profită de interioarele caselor părăsite, şi street artists din toate părţile lumii, aflaţi în trecere, le animează zidurile.

Ilinca Neagu are 26 de ani, a terminat UNATC, secţia Regie de film şi TV, şi imediat după facultate, a plecat la Bruxelles. Motivul, mărturiseşte, e „cât se poate de sentimental”: un tânăr jurist belgian cunoscut în Londra, într-un pub pe Drury Lane, la finalul unui workshop la London Film Academy. În primele luni la Bruxelles, a nimerit ca 1st AD pe platourile de filmare a unui mediu metraj, şi tot atunci a primit a doua veste bună: filmul ei de licenţă, Ploaie în deşert, fusese selectat în cadrul Short Film Corner, la Cannes, secţiune din afara competiţiei. O vreme şi-a împărţit timpul între filmări şi masterul de fotografie la Institutul La Cambre, revenind la o pasiune mai veche, căpătată în anul întâi de facultate, de când îi picase pe mâini un Canon A-1 pe film. Trei ani mai târziu, Ilinca e regizor şi fotograf freelance. Urmează sa termine post producţia scurt metrajului Boxed In, în care Ana Maria Moldovan rămâne blocată într-o toaletă publică timp de o noapte întreagă, şi lucrează şi la lung metrajul The Incredible Journey of Om, o coproducţie belgiano-olandeză. În timpul căutărilor unui spaţiu rupt de lume pentru nişte filmări, nişte amici grafferi i-au recomandat să dea o raită printr-un oraş uitat de lume în apropiere de Antwerp, unde nu avea să găsească mai nimic, în afară de tot soiul de creaturi bizare desenate pe ziduri, geamuri şi garduri, răsărite între tufişuri şi buruieni, într-o atmosferă semi-idilică, semi-apocaliptică.

Where The Wild Things Live e proiectul foto al Ilincăi în Doel.

Prima impresie
Ce-am descoperit acolo era mult peste orice aşteptare și de aici a evoluat ideea unei serii de fotografii dedicate exclusiv orăşelului. M-a fascinat în mod deosebit atmosfera de „lume a desenelor animate” pe care o degaja fiecare colţ de stradă. Într-un orășel încremenit, gri, prăfuit, singurul semn de viaţă şi culoare sunt graffurile, tagurile, personajele venite din toate colţurile planetei. Un fel de Disneyland anti-establishment pentru adulţi.

Conflictul cu autorităţile şi Frans, fostul dresor de câini
În momentul de faţă mai sunt în jur de 40 de suflete împărţite în vreo şase căsuţe - printre ele şi, cândva, casa de vacanţă a familiei Rubens - marcate cu câte un anunţ în geam, pierdut sub graffitti-uri. Locuitorii, mărturisesc, nu sunt extrem de deschişi, dimpotrivă, sunt sătui de atenţie şi zarvă, destul de retraşi şi suspicioşi în primă fază.

Am apucat, totuşi, să discut cu un domn, Frans, fost dresor de câini poliţişti, actualmente şomer şi muncitor cu ziua, care până nu demult locuise în Doel, dar în urma campaniei extreme duse de autorităţi a fost nevoit să se mute la câteva sate depărtare. Revine zilnic împreună cu ciobănescul său belgian, Conrad, şi patrulează zi- lumină prin sat, verificând că totul e la locul lui şi încercând să ţină la distanţă „vandalii”.

De la el am aflat, spre exemplu, că autorităţile au fost destul de brutale în abordarea conflictului, trimiţând un detaşament de o sută de jandarmi pentru a forţa demenajarea (fapt confirmat apoi de presa vremii), sau că banii pe care îi primesc de la stat în chip de despăgubire nu ajung nici măcar pentru un avans la o nouă propietate, şi deci sunt obligaţi să renunţe la statutul de propietari pentru a deveni chiriaşi în zone net mai scumpe; că în biserica din Doel încă se mai oficiază slujbe (de altfel singura clădire, în afară de casa familiei Rubens, nedecorată de graffitti-uri), sau că majoritatea sunt conştienţi că zilele orăşelului sunt numărate, dar încearcă pe cât putinţă să mai tragă de timp.

Am incercat să evit pe cât putinţă autorităţile, fiind însoţită în explorările mele de prietenii street artists veniţi pentru a-şi lăsa amprenta asupra clădirilor. În plus, să nu uităm, ne aflam în zona flamandă, la câţiva kilometri doar de Antwerp, acolo unde la alegerile locale candidează cu mari şanse de reuşită, Bart De Waever, extremistul de dreapta. 

12 ani de amânare, „exemplu clasic de belgitudine”
Din păcate, nu mai există nici o posibilitate de salvare, doar de întârziere a punerii în aplicare a planurilor. Deja s-a extins termenul limită pentru 2020 - luna trecută a fost adoptată decizia - ceea ce mai acordă câţiva ani buni în primul rând pentru procedurile de închidere a centralei nucleare (cauza principala a deciziei) şi în umbra ei, a relocării oamenilor.

Situaţia din Doel este exemplul clasic de „belgitudine”, o stare de fapt absurdă, imuabilă şi care planează mereu în aer, undeva deasupra, aşteptând. Într-o ţară a compromisului, singura speranţă vine din amânarea inevitabilului; până una alta, mai sunt opt ani. Cine ştie ce se poate întâmpla până atunci?

* podler: format pe solul rămas în urma retragerii mării, împrejmuit de diguri.