Două maratoane, trei ore, un Jazz Night Out

Hipnoza se mută pe plan acustic dacă urcă You Sun Nah pe scenă

Cu o mutriță de păpușă și o voce care trădează o fragilitate aproape infantilă, întruchiparea feminină a jazz-ului liber sud-coreean gângurește, pentru început, plină de modestie și dulceață.

I hurt myself today / To see if I still feel / I focus on the pain / The only thing that`s real,

posibil să nu fie cele mai previzibile versuri pe care să le auzi în deschiderea unui astfel de concert. Din acustica perfectă a Sălii Radio, vocea femeii ăsteia cu intonația ca mătasea cade ca o perdea diafană. Acuratețea detaliilor vocale cu care se mândrește Youn ar putea să îi permită să ducă o piesă întreagă de teatru doar pe inflexiunile de ton.

Concertul, prin prezența chitaristului suedez Ulf Wakenius, a compensat lipsa unei întregi suite de instrumente, pentru că omul a parcurs o gamă amplă de sunete și intensități. Youn a deturnat rapid senzația că dacă am atinge-o, s-ar sparge în milioane de fire de nisip, urcând la niște sunete pe care eu nu le-am mai auzit în viața mea și capabilă de niște variații foarte mari în modularea sunetului și a tipurilor de intonație abordate. Gesticulează cu mâinile și cu vocea, e cuceritoare și timidă, are o grație isterică și leneșă ruptă din povești obscure.

Momentul meu preferat din concert, pe care l-am împărtășit fără vorbe cu un cap creț și obosit aflat la două locuri de mine, a fost și momentul în care am deschis robinetul pentru o nouă obsesie: the thumb piano, care scoate aceste sunețele cristaline, care te înțeapă în centrul de greutate al craniului, care a fost elementul-cheie din My Favourite Things în interpretarea lui Youn. 

Am mai avut un moment finuț, pentru că am alunecat într-un trip ușor cocorosiesc, probabil de la prelucrarea vocală atât de intensă, sau pentru că stăteam lângă cel mai mare fan Coco Rosie care există în viața mea și o fi fost irizând influențe spre mine. Tripul s-a terminat într-un folk înduioșător. Ultima lovitură a fost Mistral - Youn șuiera șerpărește din gingii, printre dinți, cu buzele încleștate sau abandonate grimaselor, până la o identitate sonoră hipersexuată, iar asta numesc eu jazz liber, care te face să te dai în mintea ta într-un leagăn nesfârșit.

Paolo Fresu, androgin și diafan

Ce îmi mai place mie foarte tare la jazz este atunci când se echilibrează atât de fin potența masculină dintr-o interpretare cu delicatețe feminină încât senzația e androgină, albă, curată și diafană. Ce-mi mai place mie foarte, foarte tare la jazz este amplificarea, sunetul metalic și ascuțit de trompetă, care iese dintr-o mânecă spectaculos de albă de cămașă temperată de sacou.

Paolo Fresu a avut un comportament remarcabil în raport cu ceilalți membri ai cvartetului său. Discursul său muzical nu a neglijat nicio clipă chitara, tobele sau contrabasul, iar relaxarea cu care vorbea publicului în italiană era total cuceritoare. Sunetul organic și colorat era pus într-o relație perfect estetică cu ritmul lor armonios, intersecția instrumentelor, comportamentul individual și cel care viza publicul și colegii de pe scenă.

Mai ales în săli mari, luminoase, care se opun ideii de jazz la hrubă, poți întoarce periodic privirea spre cei din jur și să le observi trăirile. Mie-mi place să mă gândesc la ce s-ar putea gândi alți oameni la concerte din astea. Eu mă gândesc la cum își taie tatăl meu unghiile, metodic și grijuliu, mă gândesc la cum erup vulcani, mă gândesc uneori la faptul că poți să dezbraci ușor fete pe jazz și că ar fi mișto să pot să fiu, pentru o oră, un delfin.

Următoarele concerte Jazz Nigh Out